Carmen FiranCarmen Firan
27.06.2020

Închisoarea din casa noastră

Când eram copii ne jucam „de-a statuile”. Alergam, țopăiam în grup și când unul dintre noi spunea STOP, fiecare se oprea și rămânea nemișcat în poziția în care se afla. Cine ceda primul și se mișca era scos din joc. Era amuzant ca, pentru câteva secunde, să experimentezi împietrirea și să devii statuie.

Cândva, în primăvara 2020, ni s-a spus STOP. Ne-am oprit. Din păcate, nu doar pentru câteva secunde. Cuvântul pandemie a căzut ca o măciucă pe capul globului. Știam cuvântul, dar nu-i înțelegeam substanța. Ne-am trezit peste noapte cu viața dată peste cap.Timpul a continuat să curgă, dar altfel. Stors de energie, secat de vitalitate, rigid ca o cămașă de forță.

La început, nici nu am realizat de fapt ce ni se întâmplă. Ideea de a nu ne mai duce la serviciu a părut agreabilă în primele zile. Și copiii s-au bucurat să nu se mai ducă un timp la școală. O mică vacanță neașteptată, o bună ocazie să ne tragem puțin sufletul, ne-am gândit. Și în timp ce noi dormeam dimineața cât voiam, curățam casa, făceam cumpărături și găteam feluri de mâncare mai elaborate, citeam și făceam tururi virtuale de muzee ori vizionam pe Internet spectacole la care n-am fi ajuns vreodată, ni se pregătea ceva.

După o săptămână a început să ne fie dor de copii și nepoți, dar ne-am înfrânt emotivitatea. Ne încurajam gândindu-ne că unii au copiii în alte orașe sau la studii în alte țări și îi văd oricum foarte rar. Doar că nu e chiar așa. Teoretic, în vremuri normale, oricine putea călători oricând pentru a fi împreună cu cei dragi. Pentru noi, o distanță și de câțiva kilometri devenise de neconceput. Virusul stă la pândă, lovește la întâmplare și poate fi fatal. Au fost emise stări de urgență. Fiecare a rămas în casă. Apoi am simțit nevoia să ne vedem prietenii, a început să ne lipsească viața socială. Ne-a sărit tot Microsoft în ajutor și ne-a oferit platforma socială Zoom. Poți lua masa cu membri familiei din diverse orașe sau țări. Pe ecran se deschid ferestre virtuale în care apar chipurile celor dragi, fiecare la el acasă, vorbind toți deodată, de o veselie ucigătoare. Cei norocoși, care n-au fost dați afară temporar sau nu li s-au închis companiile definitiv, lucrează tot de acasă. Întâlniri de afaceri, ședințe, reuniuni, chiar sesiuni parlamentare se țin pe inepuizabilul Zoom. Cu școlile închise, copiii de grădiniță își văd educatoarea o dată pe săptămână pe ecran, studenții iau cursuri și dau examene pe Zoom. Viața culturală s-a mutat pe Internet, cu recitaluri de poezie, concerte și festivaluri înregistrate în sufragerie. Și vizitele medicale se fac de la distanță, îți privești în ochi doctorul pe ecran și îi spui ce te doare. Lumea noastră reală a ajuns un simulacru virtual. Flexibili și docili, ne-am adaptat imediat. Toți zoomăiesc sau zoomează, încearcă să se adapteze la noul stil de viață afișând aparența normalului deși cred că fiecare începe să simtă că ceva nu e în regulă.

Am fost somați pe toate canalele să stăm pe loc. O lună, poate două. Ni s-a dat chiar un mic ajutor financiar de urgență. Doar că urgența se prelungește, iar pentru mulți ajutorul devine și el virtual.

Pandemia se desfășoară cu tragicul ei. Spitalele se umplu de bolnavi. Cifra morților crește cu fiecare zi. Virusul fricii se răspândește cu aceeași rapiditate. Stăm în casă. Mulți, în apartamente mici, unele nici măcar cu un balcon unde ai mai putea să iei o gură de aer și să privești cerul. Orice, doar la spital să nu ajungi. Acolo se moare doar de COVID 19. Nu se mai fac operații, nu îndrăznește nimeni să mai facă infarct, nici accidentați nu mai ajung în camerele de gardă. Lumea pare dintr-odată suspect de sănătoasă, doar viața ni s-a stricat.

Sigur că pandemia e un pericol global evident, sigur că auto-izolarea este o metodă dovedită în a opri răspândirea virusului, nu pun la îndoială că acel STOP poate fi soluția pentru criza care ne-a lovit pe neașteptate. Dar nu pot să nu observ consecințele acestei parțiale împietriri, nu doar asupra economiei și piețelor de muncă, ci și asupra psihicului individual și colectiv. Un joc de mare cruzime, în cele din urmă.

Există o întreagă literatură a închisorilor și studii exhaustive ale psihologiei celor în detenție și izolare. E însă pentru prima oară când suntem supuși unui experiment ciudat, izolarea în libertate, și la un nou mod de viață, relațiile la distanță. Consecințele despărțirii de societate asupra psihicului, chiar parțial și pe o perioadă limitată, nu sunt încă evaluate. Unii se plâng de insomnii, alții au vise ciudate, stau la pândă depresii, sinucideri, forme de anxietate și paranoia pe fondul spaimelor care se înmulțesc și se amplifică. Nu doar spaima că te poți infecta, nu doar spaima de moarte, ci și frica să nu-ți pierzi serviciul sau că, într-un fel, spaima că îți e furat viitorul. Va mai fi lumea așa cum o știam? Unii se trezesc postând pe rețelele de socializare: „Îmi vreau viața înapoi!”

Ori de câte ori încerci să-ți faci vreun plan pentru la vară, ajunge cumva la tine mesajul: Ai răbdare! Nu se știe ce ne mai așteaptă… Deja se vorbește că după măsurile de relaxare cazurile de îmbolnăvire reapar și anumite țări consideră se reimpună izolarea, companiile aeriene sunt la pământ, unele țări anunță că anul acesta vor fi închise pentru turism, că va exista un al doilea val, că vaccinul poate apărea într-un an, sau mai mult, sau deloc. Cât despre vaccin, încep alte speculații și spaime…

Nu suntem nici în război, nici la închisoare. E ceva mai perfid. Ne aflăm de peste două luni într-un experiment social unic în istorie, l-aș putea numi sindromul ușilor închise pe dinăuntru. Te auto-izolezi, încerci să te adaptezi la viața sterilă virtuală, te rupi de familie, prieteni, natură, de aer, ploaie și vânt, de rutina de a merge la serviciu, de a-ți lua copilul de la școlă, de a merge la un spectacol sau într-un restaurant, te rupi de tot ce dădea substanță vieții tale și accepți într-un timp foarte scurt așa-zisa nouă normalitate. Un film sci-fi turnat cu succes, în care actorii suntem chiar noi. Hollywoodul s-a închis pentru ficțiune, dar se turnează documentare pe viu în fiecare stat, în fiecare oraș, în fiecare casă. Un posibil scenariu al viitorului este încercat pe pielea noastră. Industria reclamelor s-a adaptat din mers. Dacă înainte de pandemie reclamele la televizor și pe Internet încercau să ne ghicească preferințele, acum ne sugerează ce ne așteaptă, de la cutii cu mâncare aduse la ușă, la mașini vândute direct de pe Internet. Nimic din verva socială de pe vremuri. În fiecare reclamă apare câte un singur om, spații austere, sau doi oameni la oarecare distanță, câte un copil în fața unui computer, un bătrân la fereastră făcând cu mâna, o femeie cu mască mângâindu-și pisica. Înainte reclamele reflectau realitatea, acum o proiectează.

În America, să produci o reclamă este foarte scump. Să o difuzezi, și mai scump. Chiar să fi aruncat atâția bani companiile doar pentru două-trei luni de izolare? Sau poate se pregătește ceva mai de durată? Agențiile de turism ne invită să facem tururi virtuale în cele mai spectaculoase locuri din lume. Firește, din confortul fotoliului tău. Câteva corporații care au continuat să-și țină angajații să lucreze de acasă au anunțat că măsura devine defintivă, vor lucra de acasă pentru totdeauna. Guvernatorul statului New York i-a cerut miliardarului Bill Gates să reinventeze școala, în toamnă copiii să nu se mai întoarcă în sălile de clasă, sistem învechit, nu-i așa, să învețe de la distanță; cine nu are tabletă, va primi una gratuit. Virusul produce mutații, iar în ultimele zile sute de copii au fost internați cu un sindrom rar, declanșat, se pare, de Covid 19. Restaurantele se deschid, dar cine va mai avea curajul sau plăcerea să ia masă în noua normalitate? Reclamele ne arată linii trasate pe podele care delimitează distanța la care trebuie să stea consumatorii unul de altul, cel mult 50 o dată, chelneri cu mască, la intrare în loc să-ți lași haina la garderobă, ți se va lua temperatura etc. În timpul acesta, senatori republicani și democrați votează o lege prin care conferă ministerului de justiție abilitatea de a spiona internetul și căutările on line ale fiecărui american fără a fi prevenit. Trump consideră că a venit momentul să apeleze la puteri de urgență pe fondul crizei, fără să specifice care vor fi ele.

Mass-media colaborează eficient la amplificarea spaimei. Peste toate veștile proaste, apar și cele mai pesimiste scenarii de viitor. Site-uri pe Internet abundă în dezinformare, propagandă politică, știri false și teorii care mai de care mai înfricoșătoare. Explicațiile din partea autorităților și comunității științifice sunt erodate de nevroza limitării de mișcare, dar și de cum pare să arate relaxarea și tabloul noii normalități.

Într-o țară mare și diversă ca America, unde cultul muncii a fost exacerbat, iar consumerismul este principala satisfacție, lucrurile sunt și mai complicate. Mai ales că peste câteva luni vor avea loc (sau nu, conform unor speculații) alegeri prezidențiale. Lupta pe viață și pe moarte cu inamicul nevăzut este dublată de o luptă politică la fel de acerbă. Se negociază tot: numărul morților, variante de tratament, necesitatea testării în masă, redeschiderea economiei, necesitatea de a purta mască etc. Declarațiile belicoase ale lui Trump frizează când ridicolul, când tragicul. Masca, mai ales, este o declarație politică. Democrații o ridică în slăvi, republicanii o rejectează. Democrații vor să prelungească jocul de-a statuile, susținătorii lui Trump protestează în stradă înarmați până în dinți și nemascați. Mesajele contradictorii ale autorităților, misterul care încă învăluie sursa virsului și evoluția lui, creșterea fără precedent a șomajului, depresia economică anunțată creează pe bună dreptate reacții disperate în anumite grupuri sociale afectate direct sau doar contemplând efectele crizei. Fiecare are teoria lui și, în haosul creat, pe fondul spaimei de necunoscut sau de schimbare, orice teorie poate fi plauzibilă.

Vocabularul de criză abundă în cuvinte care erau folosite doar în medii specializate, cabinete de psihologie, închisori ori sisteme totalitare. Pe lângă izolare, separare, distanțare, ostracizare, carantină, cuvântul esențial domină scena. Lucrători esențiali, măsuri de protecție esențiale, servicii esențiale, drumuri esențiale, produse esențiale…Toate celelalte au devenit neesențiale, adică neimportante, adică în ultimă instanță ne putem lipsi de ele?

În timpul de auto-izolare unii și-au găsit resurse personale de a rezista sterilității impuse. Cei norocoși, psihic și/sau material, au meditat, au citit, au exersat o stare nouă din care au încercat să scoată ceva. Unii descoperă sensul vieții, iar alții au senzația că abia acum l-au pierdut. Izolarea te poate feri de virus, dar poate fi și o condamnare psihologică. Sindromul ușilor închise pe dinăuntru este simțit diferit în funcție de apartenența socială, cultură, zona geografică ori experiențele trecute. Est-europenii sunt speriați pentru că recunosc semne dictatoriale care le reaprind amintiri dureroase. Americanii nu au o gândire istorică pentru că s-au născut liberi, nici măcar obscurantismul Evului Mediu nu l-au cunoscut, pentru ei frica de comunism este doar o lozincă lipsită de concretețe, folosită doar pentru a stigmatiza stânga democrată. Toată lumea e dată peste cap și fiecare are momentele sale de degringoladă și spaimă. Oricât ne-am bucura că lunile în care economia a fost dată la minim și consumerismul redus, natura s-a refăcut, aerul s-a clarificat, animalele au zburdat în voie, apele s-au curățat, ne punem în șoaptă întrebarea dacă prețul refacerii resurselor planetei trebuie să vină cu sacrificarea calității vieții noastre așa cum o știam.

S-a mai întâmplat ceva în timpul de auto-izolare. Ne-am trezit, cum se spune, dacă nu toți în aceeași barcă, toți în aceeași furtună. Oricâte case ar avea unii, n-au putut ajunge la ele. Oricâte bijuterii sau haine de lux, n-au mai avut șansa să le poarte decât prin casă. Toți însă stau cu celularul, ecranele și platformele sociale. Criza ne-a uniformizat, într-un fel, pregătind un alt tip de globalizare, sau dimpotrivă vom asista la o regionalizare? Dacă dictatura comunistă a produs rinocerizarea unei largi populații, izolarea prin zoomificare poate duce la zombificare. În doar câteva luni, apare omul fără însușiri, speriat și obedient, cu mască și celular, lucrând de la distanță, călătorind prin sufragerie, cumpărând totul de pe Internet, prizonier în propria casă. Ușa e descuiată, dar după un timp nici nu mai are chef s-o deschidă. Ce rost mai are să iasă afară?

Cum va arăta era post-pandemică? Ni se spune că în America s-ar putea să păstrăm distanțarea socială până în 2022! Suficient timp ca relațiile umane să fie distruse, într-o lume în care oricum nu o duceau prea bine, fiind deja alterate de obsesia aparențelor și exacerbarea corectitudii politice. Distanțarea socială funcționa deja în America, suprapusă peste mentalitatea austeră anglo-saxonă lipsită de efuziuni sentimentale, strângeri în brațe și săruturi zgomotoase, cum se practică în unele țări europene meridionale ori în spații asiatice mai puțin industrializate. Nu ar fi atunci mai bine să-i spunem distanțare geografică sau topologică? Sau mai simplu, zoomificare?

Cu starea de urgență ridicată, cel puțin pentru moment, și în plină așa-zisă relaxare, intrăm în vară cu masca pe față. Ne inspirăm înapoi propria expirație. Încă nu știm ce suntem lăsați să facem și ce nu. Încă nu știm ce ni se întâmplă. Este urmarea pandemiei sau un experiment social în care ni se testează gradul de acceptare al unei noi normalități, care poate să aducă limitarea libertăților, sisteme de supraveghere, poate societăți bazate pe meritologie…

Pe de altă parte, în timpul auto-izolării, miliardarii și-au mărit averile cu alte sute de miliarde. Câțiva dintre ei prevăd că vor ieși din ascunzătoare și vor dori recunoaștere și putere. Nu mai e timp, tehnologiile cele mai avansate și cuceririle inteligenței artificiale așteaptă să fie experimentate, altfel de ce au fost create?!

Sper că experimentul care se conturează în mințile unora va eșua. Dar cutia Pandorei a fost deschisă. Cum spunea un prieten, poate că acum a fost doar o repetiție cu public pentru premiera care va urma.

Și pentru că mulți în acest timp pandemic recomandă cărți pe rețelele de socializare, pentru a nu ne zombifica definitiv, vă propun În căutarea timpului pierdut. Deocamdată, gluma noastră veche rămâne actuală: Înainte era mai bine.

(sursa foto: news.sky.com/)