Cămaşă nouă pentru suflet (IV)

          În cele şaisprezece zile petrecute în spital, am avut suficient timp să reflectez asupra vieţii. Durerea altora m-a impresionat peste limite. Oameni operaţi, răni, sânge, pungi de urină, reziduuri. De altă parte, lupta. O luptă mută. Jocul sorţii, ca un joc de zaruri aruncate, fără ca noi să cunoaştem rezultatul. Dincolo de gard, oameni întregi şi norocoşi. Mulţi dintre ei, orbi. M-am trezit că aveam alţi ochi şi că puteam vedea tot ce mă înconjura, într-un mod cu totul diferit. Parcă până atunci fusesem indiferentă, cu graţia unei frunze plutind pe apă. Durerea, limitele ei înalte, mâinile încleştate pe patul unde mi se schimba pansamentul construiau în mine un om nou. Bucată cu bucată. În ultima zi, când mi s-a cusut rana, am recunoscut că o notă mai înaltă a durerii ar fi fost îndeajuns să mă prăbuşească.

          Eleve de la o şcoală postliceală sanitară priveau întregul proces. Rana, ai cărei pereţi începuseră să se vindece, a fost transformată în carne vie, să se vindece cu totul. Voiam să privesc firele ca şireturile unui pantof crescut în pieptul meu. O fată mi-a făcut semn să mă uit pe fereastră. Am ascultat-o. Stăteam nemişcată şi priveam cerul. Lumina mă îmbrăţişa caldă, ca o haină moale. Totul mi se întâmpla cu un scop anume, iar sufletul mi se primenise cu o cămaşă nouă.

          Scriam odată: „Mă încred uşor în oameni, însă mulţumesc bunului cer că îi simt cu sufletul. Când vine ploaia, doar un copac mă adăposteşte.”

          Uneori, viaţa mă oboseşte. Şi-atunci, fug. Mă adăpostesc în cuvinte sau îmi doresc să dorm un somn greu şi adânc până în pământul care mi i-a înghiţit pe cei dragi. Eu nu mai sunt copilul nimănui, sunt o orfană de iubire. De aceea, când întâlnesc un om bun, îmi spun că Dumnezeu mi l-a trimis ca o alinare. Fericiţi să fie oamenii buni şi răsplata lor să le fie dată grabnic! Lor, oamenilor buni şi rari.

          Sunt invitată uneori la diferite evenimente. Anul trecut abia îmi dăduseră ochii. Dacă nu publicam, lumea de la bloc m-ar fi văzut drept nebună. „Ce ai mai scris astăzi?”  mă întreba câte unul. Acum nimeni nu mă întreabă nimic. Sunt nebună înţeleasă.

          Mi s-a cerut să fac o recenzie pentru Hotelul Athénée Palace Hilton, locul marcat de mine pentru  fotografiile de la un eveniment. Mi-am amintit un fragment din A Portrait of the Artist as a Young Man de James Joyce, fragment studiat în clasa a douăsprezecea şi pe care-l ştiu şi acum, după treizeci de ani:
”I am Stephen Dedalus. I am walking beside my father whose name is Simon Dedalus. We are în Cork, in Ireland. Cork is a city. Our room is in the Victoria Hotel. Victoria and Stephen and Simon. Simon and Stephen and Victoria. Names.”

          Ce aş putea spune despre prezenţa mea la acel eveniment?

          Mă numesc Cristina Creţu. Sunt alături de nişte oameni cu nume mari, într-un hotel din Bucureşti. Poza mea e pe un perete. Eu zâmbesc în toate părţile, călduros. În jur, atâţia oameni talentaţi. Mama, săraca, poate mă vede. Cât de mult s-ar fi bucurat pentru mine! Sau tata, pentru că el mi-a dat numele. Atâta am.

 (fragment din „O carte pentru primăvara mea”, ed. Eikon, 2017)