Tremur de neputință

Martorul – 28

A doua zi sau a treia zi după nuntă a fost ultima zi cu soare şi căldură. De atunci, de aproape o săptămână, plouă fără contenire, zi şi noapte, mărunt, ca cernut printr-o pânză foarte fină. Uneori am impresia că s-a sfârşit, dar cerul negru şi îngheţat îşi deşartă norii deasupra noastră. În acea ultimă zi cu soare s-a petrecut ceva care m-a împiedicat să mai scriu şi m-a făcut să mă întreb dacă mai are vreun rost.

Pictorul cu bărbuţă gălbuie, pe care nu-l mai văzusem de multă vreme, îşi scosese cartoanele şi trepiedul, în altă parte decât se aşeza de obicei. Blocul acesta lung şi altfel decât casele dimprejur este aşezat cu faţa către soare-apune, într-un fel oblic faţă de drumul principal, care continuă nestingherit către barieră şi calea ferată, şi mai departe, unsuros şi înnegrit de catran, până în porţile unei rafinării, după care se pierde într-o zare ale cărei ascunzişuri nu m-am încumetat niciodată să le scormon. De cealaltă parte a drumului, pe lângă calea ferată şi dincolo de ea, se găseşte câmpul meu. Până la bloc se ajunge pe mai multe alei pietruite, cu iarbă şi flori de fiecare parte şi o  grădină întinsă cu flori şi arbori pitici de-a lungul acelei faţade privind către soare-apune, pe care o poţi vedea dinspre drumul principal, anevoie prin peretele de copaci care au crescut aproape cât blocul. În capătul dinspre străduţele cu case cu curte, despărţit de ele cu alţi arbori, se găseşte ţarcul cu biciclete, înconjurat de un gard de împletitură de sârmă, atât de întins, încât au loc acum şi maşini, rânduite una lângă cealaltă. În spate, dar niciodată n-am ştiut de ce i se spune acelei părţi spatele, cu o intrare la fel de mare, doar mai puţină iarbă, se găsesc leagănele şi nisipul în care urlă copiii, iar mai departe un pâlc de pomi, pe unde iarăşi pot ajunge la câmpul meu. Între copaci şi ţarc este o potecă întunecată pe care umblu mai mult eu, până la camera părăginită în care stau, proptită în pari în mijlocul unei curţi cu singurul gard la străduţă, stând să se prăvale de vechime, la fel cu al casei de alături în care mai mişcă, uneori, doi bătrânei. Câteva aruncături de băţ, dincolo de cocioaba lor, s-a deschis un şantier foarte mare, cu macarale, camioane, mulţime de oameni, stive de cărămizi, tuburi, drugi de metal, stive de scânduri, zgomot şi praf.  Oamenii spun că e începutul unui nou cartier şi că se vor rade toate căsuţele, dar că mai e ceva vreme până atunci. În apropierea pâlcului de pomi se aşezase pictorul, privind prin frunzişul rărit şi roşu până departe, cu soarele izbindu-l în spate. În faţa lui, pe trepied, nemişcată, profilându-se pe frunzişul roşu şi albăstreala cerului care se topea, departe, în câmpul meu, vorbindu-i şi râzând, şedea geamăna.

M-am apropiat şi mi-a făcut semn cu mâna, de departe. Am rămas un timp în dreapta lui. Am vrut să văd desenele vechi, m-am uitat după cartonul îndoit, m-am aşezat în iarbă, desfăcându-l. Nu era nimic din ce ştiam, doar hârtii îngălbenite, cu linii în cărbune, chipuri de oameni, copii, aglomerări de case, turnuri şi sfere, linii smucite care se intersectau, se unduiau unele după altele. În vremea asta, ea continua să-i povestească, nu înţelegeam mare lucru din vorbele ei, nu le-am dat nici o atenţie.

Apoi în zumzetul acela au auzit-o spunând un hei, oprindu-se o clipă, zicându-mi pe nume, oprindu-se o altă clipă, adăugând ştii că în scurt timp au să-ţi dărâme coşmelia, să construiască alt bloc? Îmi amintesc vorbele astea, deşi n-ar fi trebuit să ţin minte nimic, atât am fost de uimit, de speriat chiar, cu nasul în hârtiile cu linii negre, o auzisem clar strigând hei! dar şi numele pe care nimeni nu mi l-a mai spus de foarte mulţi ani, încât mă întreb câţi îl ştiu, ori dacă îl mai ştiu, am fost atât de uimit auzindu-l, încât, fără să o privesc, am tresărit, atât de evident, încât nu se putea să nu observe. Apoi am încremenit de-a dreptul, speriat de gestul meu şi am simţit cum se lasă o tăcere nefirească. Când a izbucnit, am ştiut că se uitase la mine şi mai înainte şi pricepuse totul.

„A tresărit!”, am auzit-o  strigând. „Aude!”, a strigat din nou, în clipa în care ridicam în sfârşit privirea din hârtii, iar ea sărea de pe trepiedul pe care şezuse, proptindu-se în faţa mea, oprindu-se dintr-un avânt în care îşi aruncase părul pe spate, întocmai ca cealaltă, cu ochii sclipind, buzele întredeschise, uimită, ca şi cum ar fi deschis o poartă la care bătuse în zadar:

„Auzi! Auzi tot ce se petrece în jurul tău!”, a strigat către mine, cu un fel de bucurie. „Auzi şi ai auzit tot timpul”, a spus din nou. Nu-mi puteam coborî privirea, nu mă puteam mişca, nu o puteam contrazice, eram furios pe mine că nu ştiu ce trebuie să fac. După câteva clipe nu m-a mai privit, s-a întors spre pictor, aproape că-l îmbrăţişa:

„Îţi dai seama că aude?”

„Ştiu”, i-a răspuns bărbatul.

„Cum, ştii?”, l-a întrebat.

„Ştiu demult”, a spus, continuând să aşeze calm  vopsele pe pânză. „Asta e marea lui şansă.”

S-a întors spre mine, ca şi cum ar fi dorit acum să-mi audă şi glasul, ţintuindu-mă de parcă aş fi fost un gândac:

„Răspunde-mi, auzi, nu-i aşa? Am văzut că ai tresărit. Auzi, nu-i aşa?”

Am dat din cap.

„Auzi de  multă vreme, nu-i aşa?”

Am dat din cap.

„Ai auzit întotdeauna?”

Am dat din nou din cap. În fond, ce importanţă are că-mi pierd uneori auzul, când mă împresoară din toate părţile durerile, din moment ce tot mă ascund în acele clipe şi nu mai ştiu nimic din ce e în jurul meu şi în lume?

„O, Doamne, ce bine e!”,  a zis. „Spune-mi, eşti în stare şi să vorbeşti?”

Am făcut-o să priceapă că nu sunt în stare.

„Dar auzi şi ţii minte, nu-i aşa?”

Am dat din cap.

„Ţii minte totul?”

Am dat iarăşi din cap, incapabil să fac altceva.

„Doamne, câte trebuie să fie în mintea ta! Şi n-a priceput nimeni ce e cu tine, în atâţia ani, să te ajute în vreun fel?”

Ce să-i răspund? Dacă a aflat careva că aud, ori dacă m-a ajutat careva? Puţin îmi pasă de ajutorul lor, de care n-am nevoie, şi de câte ştiu sau nu ştiu ei. Am rămas nemişcat.

„Zi-mi, chiar nu şi-a dat seama nimeni?”

Ce-o fi vrut? Are vreo importanţă? Am încuviinţat cu teamă. Ce-o să mai vrea, să-i spun cine au fost toţi aceştia? Parcă eu îi mai ştiu, în afară de maică-mea sau profesorul cu nasul mare sau moşul cu chelie lucitoare sau…

„De ce nu-mi răspunzi? Te-ai obişnuit să te ascunzi. Nu-ţi vreau răul, nu înţelegi?”

Atunci s-a întors spre ea pictorul, din pensula suspendată i se prelingea vopsea galbenă:

„Nu-l mai hărţui. Lasă-l.”

L-a  privit o clipă, după care a strigat:

„Dar îţi dai seama câte ştie? L-am văzut cum stă pe lângă oamenii care vorbesc vrute şi nevrute şi el îi ascultă pe toţi. Îţi dai seama că…”

„Lasă-l”, i-a spus, cu foarte multă tristeţe în glas.

Neştiind ce trebuie să fac, pusesem cartonul cu desene în cărbune de o parte, cu mâinile tremurânde, simţeam că îmi tremură mereu mai tare, nu mi le mai pot stăpâni, mă uitam la ea cum mă priveşte, ca şi cum ar fi vrut să mă înlănţuie, cum deschide gura de câteva ori la rând, dorind să întrebe ceva, răzgândindu-se imediat. Un fel de agitaţie fără limite creştea în mine, am ştiut că tremur de neputinţă şi furie că m-am dat de gol, mi se urca în gâtlej ceva ca o sufocare, respiram mai repede şi, reuşind să-mi desprind privirea de ea, mă uitam cu teamă în jur, cu o mişcare zvâcnită, fără să mai reţin nimic din câte se petreceau. Apoi furia a plesnit de-a dreptul în mine, m-am rostogolit pe iarbă îndepărtându-mă de ei, m-am ridicat în picioare, fără să ştiu ce vreau şi încotro s-o apuc, privindu-i de la distanţă, el continuând să picteze calm, ea înţepenită locului, urmărindu-mi mişcările  pe care nu le înţelegea. Îi uram în acea clipă pe toţi, o uram şi ea. Voiam să fiu singur. A făcut un pas spre mine, ca şi cum ar fi vrut să mă oprească, dar ceva a împiedicat-o. A strigat: „Unde fugi?” Am auzit glasul pictorului, sau mi-am închipuit că-l aud, spunându-i să nu se mai agite atâta, că n-o poate desena. După care ea a făcut un semn larg cu mâna deasupra capului, din care n-am înţeles nimic. Când a început să strige, am ştiut că nu era un semn pentru mine, m-am răsucit pe călcâie, am privit în spatele meu, i-am zărit pe cel gras şi pe cel înalt, cu ochelari cu ramă subţire, apropiindu-se, nu ştiu când apăruseră, mergeau încet, legănându-se, cu soarele coborând spre apus în spatele lor, încât păreau coborând din lumină. Mi-am mijit ochii, abia mă puteam uita la ei, pe măsură ce se apropiau fără grabă, şi înainte să ajungă în dreptul meu, am auzit glasul ei gâfâit, spunându-le pe nerăsuflate, ştiţi ce minune am descoperit? ei tăcând, sau mai degrabă nelăsându-i să întrebe ceva, continuând pe nerăsuflate, mutul ăsta aude, şi ei ajunseseră în dreptul meu, i-am văzut cum au tresărit amândoi, nu ştiu dacă i-a văzut şi ea, era prea excitată, vă daţi seama ce lucru nemaipomenit? a mai zis, ei continuând să înainteze cu acelaşi mers încet, privindu-mă, o clipă n-am ştiut dacă privirea lor era sperietură sau numai dispreţ, doar cel înalt a scos  câteva vorbe ca strecurate printr-o pâlnie, ete-te, dom’le, la el! trecând peste mine cu privirea dornică să mă zdrobească şi doar o clipă mai târziu i-am auzit hohotul, se oprise locului, râzând cu palmele proptite pe coapse, în vreme ce ea deschisese atât de tare ochii de uimire, încât era de-a dreptul urâtă, întrebând, ce s-a întâmplat? dar el continua să râdă, cu capul uşor dat pe spate, până n-am mai putut suporta, îl uram atât de mult, încât nu puteam decât să fug şi să mă ascund, şi îndepărtându-mă l-am auzit răspunzându-i printre hohote, nimic, m-amuză doar, fără să se oprească din râsul pe care îl mai auzeam şi după ce trecusem în fugă de camera mea.

(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)