Cristina Crețu 
În mai 2015, am suferit o operaţie chirurgicală (hematom sternal), cu infecţie mare în corp. Mi-a scăzut auzul brusc şi la urechea dreaptă. Pe locul operaţiei, mi-a rămas un semn sub formă de cruce. Lumea mea e tăcută acum. Am găsit un doctor bun, care m-a operat fără niciun ban. Jos, în ambulatoriu, mă primise o doctoriţă tânără. Eram întinsă pe pat, i-am apucat mâna şi i-am strâns-o:
– Vă rog să mă ajutaţi, nu aud bine (nu aveam încă aparat auditiv) şi nu am pe nimeni.
Adică, om gata distrus…
Mi-au făcut analize la sânge, radiografie la plămâni şi EKG, să vadă cum stăteam cu motorul. Fibrinogenul îmi ieşise 702, aproape dublu decât cel admis. Mă dusesem dimineaţa, aproape de ora nouă. După analize, am urcat la etajul şapte al Spitalului Municipal. Ni s-au pus branule, mie şi unui bărbat. Ne-au luat şi ne-au dus. Pe bărbat l-au dus în blocul operator. Eu am rămas într-o cameră în care se afla o canapea. Era în jurul orei trei după-amiaza. Prin fereastra mică vedeam soarele. Lumea, afară, îşi ducea viaţa liniştită. Am alunecat în sufletul meu. Parcă ştiam ce mă aştepta. Razele se chinuiau să ajungă până la piciorul canapelei. Stăteam în picioare, cu faţa spre geam şi vorbeam cu Dumnezeu. Era vineri. Nu mâncasem şi nu băusem nimic în ziua aceea. Ca la post negru. „Doamne, Tu, care ai suferit amarnic pe cruce şi pentru mine, alină-mi durerea ce mă aşteaptă!“
A intrat un bărbat brunet. Cu toată surzenia, l-am înţeles:
– Vreţi să vorbesc eu cu anestezistul?
– Nu, mulţumesc. Nu ştiu ce fel de anestezie îmi vor face, să vedem, i-am zis eu cu gândul că nu aveam decât 20 de lei la mine.
Când am ajuns în blocul operator, mi-am dat jos bluza şi am rămas cu blugii pe mine. Am întrebat cum să mă aşez. M-am întins şi au dat cu o căldare de betadină pe mine. Apoi m-au învelit într-un cearşaf verde cu un romb tăiat. M-au anesteziat local.
– Veţi simţi prima înţepătură, apoi va fi bine, m-a liniştit doctoriţa tânără.
Lângă ea, domnul Grădinaru, doctorul meu. Am simţit tot. De durere, mi-am apucat blugii şi i-am strâns. Ţipam în gât. Într-un timp, am obosit şi capul mi-a căzut într-o parte. O mână mi-a atins carotida.
Doctoriţa a tras puţin cearşaful şi mi-a căutat ochii:
– Rezistaţi! Mai avem puţin.
Tăiau, tamponau, am crezut că mi-au făcut sânii perdele.
M-au adus în salon cu un cărucior. Îl împingea un bărbat slab. M-am gândit la chinul lui şi l-am refuzat. Mi-a zis că aşa era protocolul. Cumnata mea mă aştepta pe hol cu tot ce aveam nevoie. În salon, lume luminată. O bătrână avea laba piciorului tăiată. Eu aveam o imensă tăietură în piept, dar puteam să o ajut şi să-i pun plosca. În şoseta piciorului bun ţinea o hârtie de zece lei. Voia să-mi dea mie banii. O refuzam de fiecare dată. Îşi lipea capul de umărul meu într-o atingere ca o îmbrăţişare şi îmi mulţumea. Până m-a prins o infirmieră şi mi-a interzis să o mai ajut. La câteva zile, a venit în salon o femeie cochetă, cu un ten luminos, să se opereze la fiere. Pictoriţa Mihaela Radian. M-am împrietenit imediat cu ea şi i-am cunoscut familia. Când nu înţelegeam, conversam scriindu-ne bileţele. Am avut un sentiment de déja-vu când am văzut-o. Mi se părea că o cunoşteam de mult timp, că ne mai întâlniserăm în meandrele timpului şi că am fost apropiate. O cunosc din tot sângele. El mi-a vorbit. Coperta volumului meu Temple de trei zile este semnată de ea, o pictură pe lemn, Mirii, un adevărat poem scris cu penelul. Gândul că vom rămâne prinse amândouă în acea carte mă linişteşte şi mă onorează.
(fragment din „O carte pentru primăvara mea”, ed. Eikon, 2017)
