Planuri la nuntă

Martorul – 27

Imediat după asta a fost nunta într-una din căsuţele acelea mărunte spoite cu var în fiecare an, cu şiraguri de zorele care se caţără până la streaşină şi o curte mare şi lungă acoperită de iarbă bătătorită. M-aş fi dus, dacă nu de altceva, doar ca să-i aud pe oameni cum vorbesc, să-i văd cum ţopăie. S-au obişnuit cu mine şi doar rar mai aud pe câte unul întrebând ce mai caută şi ăsta că sperie mireasa şi o să lepede un monstru. Dar mai înainte am văzut-o din nou pe geamănă, m-a privit în ochi cu acea dârzenie care mă împiedică să întorc capul, întrebându-mă dacă mă duc şi eu şi zicându-mi că trebuie să merg. Era atât de hotărâtă, încât am ştiut că are un plan, fără să pricep care.

S-a nimerit să fie din nou o zi caldă, iar seara se lăsase blândă, doar puţin răcoroasă, cerul nici negru, nici albastru era stropit cu stele mărunte. Aşezaseră o masă în curte, altele în încăperile înşirate ca un vagon, cu uşile şi ferestrele scoase, iar în bucătăria de vară era mare forfotă, cu oale şi cratiţe imense clocotind încă pe plite. Oameni mulţi, în haine de sărbătoare sau măcar curate şi periate, deja cu limbile descleştate de ţuică şi vin. Mireasa dansa cu socră-su, rochia albă şi vălul alb care îi atârna pe spate se învolburau când o învârtea, i se auzea de departe râsul gâlgâit, apoi a dus-o la locul ei la masă şi când am văzut-o aşezându-se, înroşită şi încălzită, cu faţa boccie, bărbia adusă puţin în sus şi fruntea cât două degete, am ştiut că o întâlnisem de nenumărate ori şi o credeam încă şcolăriţă. Alături şedea ginerele, unul cu un cap mare, pătrat, nasul uriaş înfipt cu forţa între ochii înfundaţi, părul roşcovan, cu palme late şi degete groase pe care şi le trecea fără rost prin păr, când îşi dregea glasul, invariabil încheind cu un mda. În faţa lor, o carafă burduhănoasă, legată la gât cu o fundă roşie, din care el îşi turna neîncetat, golind paharul pe nerăsuflate. M-a plictisit repede jocul ăsta. Ceilalţi erau oamenii pe care îi ştiu, din bloc, din casele străduţelor vecine, se îndopau cu sarmale şi vin, râdeau fără noimă, dansau încâlcit, chiuiau, râgâiau, vociferau, pufneau, zbierau, răcneau. Când cei doi ţigani ai tarafului au făcut o pauză, înfulecând din farfurii uriaşe, m-am dus lângă ei, atras de acordeon şi vioară, am atins cu sfială corzile, în clipa în care ţiganul tânăr striga bă, jos laba, urmat de vorbele celuilalt, molfăite printre gingiile pe jumătate goale, la-să-l, că ne aduce noroc, ce bani aş face cu ăsta la Moşi, ce să-l las, bre, vrei să-mi strice mândreţe de vioară? Abia atunci m-am întors spre ei şi i-am văzut de aproape, unul mic şi înghesuit în el însuşi, cu faţa zbârcită, ochi urduroşi, legat la gât cu ceva ce fusese pe vremuri basma colorată, celălalt voinic, tot în albastru, dar cu cravată şi cămaşă albă, leoarcă de năduşeală, buze tinere răsfrânte şi sprâncenele stufoase ridicate întrebător, mai ales deasupra unui ochi, încreţindu-i fruntea într-atât, încât parcă n-o mai avea, iar broboanele de sudoare, pe care de la un timp nu şi le mai ştergea, împiedicându-se în acele încreţituri, strângându-se mai multe într-una mai mare, care aluneca pe neaşteptate în josul nasului, în farfurie. După ce au golit ce era în farfurii, ştergându-se la gură cu dosul mâinii, râgâind satisfăcuţi, au reînceput să cânte, acoperind zăngănitul de tacâmuri, farfurii, pahare şi voci. Locul de dans se umplu într-o clipă de vârstnici şi tineri care îşi lepădaseră hainele năduşite pe spătarele scaunelor.

Singurul care nu s-a ridicat niciodată de la masă a fost tatăl fetei, subţire şi drept în scaunul lui. Îi tremurau mâinile, abia se atingea de băutură, se întorcea la răstimpuri spre fiica mai mică, aşezată la dreapta lui, cu mult mai frumoasă decât mireasa, cu nasul plecat în farfurii şi tăcută, la fel ca nevastă-sa, pe care bărbatul încerca s-o scoată din muţenie când revenea de la plitele încinse, ori din încăperile ca un vagon unde şezuse de vorbă cu nuntaşii, ei, ce zici, nevastă? o făcurăm şi pe asta, abia după aceste vorbe care păreau să însemne mult pentru el, apucând paharul şi ciocnind cu vecinul din dreapta fetei, peste capul ei:

„Să bem, domnu, şi să fie într-un ceas bun!”

Acesta era tatăl tânărului gras, cu buzele groase lucind mereu, era probabil vreun ştab, pentru că îi dăduseră un loc de onoare, îl priveau cu respect, muierile îl întrebau la fiecare sfert de ceas dacă mai doreşte ceva, iar bărbaţii veneau să ciocnească cu el, de parcă el ar fi fost socrul mare, hai să trăim, domnu, şi de atâtea pahare doborâte, el se înfierbântase, îşi lepădase haina, îşi dezlegase cravata lăsând gulerul cămăşii peste care i se revărsau mai înainte ceafa şi guşa, ud acum, să se răsfrângă pe umeri, dar încă îşi mai scotea din când în când batista, trecându-şi-o peste frunte şi fălci, înfuleca cu o poftă nepotolită, ciocnea paharul cu tatăl fetei:

„Să fie şi să-ţi trăiască!”

„M-am gândit”, a zis ştabul după un timp, „ce-ar fi s-o trimiţi într-o zi pe asta mică la mine?”

„Cum adică s-o trimit?”, a răspuns celălalt, speriat de întrebare.

„Te-ai gândit ce faci cu ea? Sau ea s-a gândit?”

„D-apăi, e greu”, i-a răspuns după o lungă aşteptare. „O fi ea frumoasă, dar nu asta e totu’.”

„Asta e, că poa’ să fie totu’”, i-a zis ştabul.

În zăngănitul de voci n-am auzit ce i-a răspuns, cineva din apropiere izbucnise într-un hohot de râs care acoperea glasurile. M-am ridicat, am ocolit masa, m-am dus în spatele lor, prefăcându-mă că îi privesc pe cei care dansează.

„Păi, gândeşte-te”, spunea ştabul. „Cu şcoala nu s-a prea înţeles. La facultate e clar că n-are nicio şansă.”

„Ferească sfântu’, nici nu mă gândeam la asta.”

Înainte să-i mai spună ceva, ştabul, care se lăsase pe spate, mai să cadă cu scaunul, îl zărise pe fiu-su ieşind dintr-o cameră unde se adunaseră tinerii, i-a făcut un semn poruncitor cu mâna, chemându-l lângă el: „Ce, faci, măi, băiete? Nu sta ca moaca, distrează-te, sunt atâtea fete frumoase pe aci.”

Tânărul gras îl linişteşte, mă zăreşte şi o clipă e uimit, dar mă uită îndată şi pleacă să danseze cu mireasa boccie.

Atunci am zărit-o pe geamănă, în locul destinat dansului, sub frunzişul rărit al pomilor, până unde răzbătea puţină lumină. Ne urmărea pe amândoi. Sau s-ar putea să am impresia că ne urmărea, cum impresie poate să fi fost şi stinghereala tânărului, ca şi cum ar fi vrut să se ferească să dea ochii cu ea. Începusem să-mi închipui fel şi fel de vorbe între ei, când m-a adus la realitate glasul gros:

„Vro meserie”, zicea, „n-a vrut să înveţe şi la adică ce-i trebuie? Dă puţin din fund şi se descurcă în viaţă. Vrei s-o ţii acasă? Trimite-o într-o zi la mine. O s-o bag undeva la vrun restaurant sau la vrun motel sau la vro cabană, ce-oi găsi, depinde şi de ea, de cum ştie să fie înţelegătoare. Învaţă ceva util, câştigă un ban şi mai pică şi alte alea. Gândeşte-te şi dumneata: haleala – haleală, nu zici că mai aduce şi-acasă, dacă e deşteaptă, pileală – câtă vrei, burtă să fie, bacşişu – bacşiş, mai vin şi străinache, aşa frumoasă cum e, om se face. Se mai şi mărită mâine – poimâine şi uite aşa ai scăpat de povara fetelor de măritat. În vremurile astea trebuie să ştii să te descurci, d-aia ne-a dat partidu minte şi foncţii.“

„Păi să mă gândesc”, îi răspunde celălalt.

„Gândeşte-te, da’ trimite-o. Ce pierzi?”

Iar tatăl fetei, foindu-se puţin în scaun, învârtind paharul în loc, temându-se să-l supere pe micul ştab:

„Şi dacă nu se face? Nu-i aşa simplu…”

„Nu se face, nu se face! Ce pierzi? Da’ las’ pe mine, degeaba-s acolo? Aranjez eu, ce dracu! Dacă-ţi spun că se face, se face! Ea să fie înţelegătoare.”

„Dacă zici aşa, să fie şi asta într-un ceas bun!”

Atunci vioara s-a oprit puţin, să răsufle, grasul a dus-o pe mireasa boccie la locul ei, a schimbat câteva cuvinte cu bărbatu-su, s-a întors spre încăperile vagon şi în clipa aceea geamăna s-a luat după el, l-a prins de mână, în momentul în care în capul meu a izbucnit un fâlfâit, pe care îl auzeam limpede, cu tot zăngănitul de voci din jur, i-am văzut întorcându-se sub pomii desfrunziţi, exact când vioara reîncepea să cânte. Fâlfâitul de aripi continua să se zbată sub fruntea mea, mi-am zis că e mai bine să mă aşez undeva, am căutat cu privirea un loc retras, preţ de o clipă în rotirea privirii am văzut-o agăţată de gâtul tânărului gras, uitându-se în ochii lui, strângându-l şi uitându-se drept în ochii lui, fără să-i vorbească, m-am îndepărtat şi m-am aşezat lângă gardul de lemn, pe o piatră, la întuneric, şi mi-am prins capul în mâini. Am avut impresia că toate în jurul meu o iau razna, se pornesc într-o goană în cerc, deşi ţineam ochii închişi şi n-aveam cum să le văd, dar chiar şi aşa le vedeam chiar mai limpezi, mesele învârtindu-se, ţiganul care mânuia arcuşul, bucătăria de vară, pomii desfrunziţi, dansatorii înghesuiţi sub ei şi geamăna atârnată de gâtul celui gras, cu care nu ştiu de mai vorbise până atunci, dar era ca şi cum s-ar fi ştiut demult, mi-am zis că trebuie să fie ceva în capul ei, dar n-am apucat să mă gândesc mai mult la asta, pentru că toate se învârteau cu mine mereu mai repede, auzeam vioara ca de foarte departe, pentru că deasupra mea, lângă mine, ca şi cum mai aveau puţin să mă atingă, aripile care nu existau continuau să fâlfâie. Şi iarăşi nu mai ştiu cum s-au sfârşit toate şi cât aş fi putut să ştiu eu din acestea, dacă n-ar fi fost fâlfâitul care, până să piară, a răspândit o pâclă, pentru un minut sau o noapte.

(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)