Am vrut să-i știu numele

Am ieşit încet în stradă, iar lumina lunii era suficientă ca să vezi unde calci. Totul părea pustiu. Un câine vagabond s-a apropiat şi s-a ţinut după noi tot timpul. Mergeam pe stradă lipiţi de pereţi, eu pe-o parte, ei pe alta. Ne înţelegeam prin semne. Nu ştiam dacă suntem încă în Fallujah, Ramadia sau poate chiar în Bagdad, care era la numai 50 de km. Eram la marginea unui oraş din care, la numai câteva străzi, se auzeau împuşcături. Am luat-o într-acolo, deşi mi-era clar că, aşa cum eram îmbrăcaţi, puteam fi ucişi şi de unii şi de alţii.

Am ajuns într-o piaţă în care nu cred că se mai vânduse de mult nimic. Toate magazinele erau fie cu storurile trase, fie abandonate. O clădire dintr-un colţ avea o gaură mare făcută de un proiectil de tanc sau elicopter. Împuşcăturile veneau din stânga noastră şi voiam să ocolim zona din care se trăgea, ca să nu fim loviţi din greşeală de ai noştri. Ştiam că sunt acolo după sunetul împuşcăturilor care se auzeau. Un M16  sună altfel decât un AK 47. Am auzit la un moment dat sunetul fâsâit al unui proiectil teleghidat tras de ai noştri, care bubui într-o casă nu departe de unde ne aflam noi. Am traversat piaţa şi, când eram gata s-o luăm pe-o stradă laterală, o furgonetă a apărut în mare viteză în faţa noastră. În spatele ei erau cinci, şase insurgenţi care s-au oprit din tras după ce dădură colţul. Ne-am lipit de pereţi, iar Tod, care găsise o mică nişă, se lăsă în genunchi şi-şi pregăti aruncătorul de grenade. Maşina a fost lovită jos şi a luat foc imediat, însă cei din spate rămăseseră teferi. Nu se aşteptaseră la aşa ceva. Pe capotă era fixată o mitralieră care apucă să tragă două trei rafale care nu ne nimeriră. L-am doborât pe cel care trăgea cu un singur foc.

În noaptea aceea am înţeles de ce AK 47 ruseşti sunt atât de preţuite. O armă foarte eficientă, dacă ţi-o fixezi zdravăn în umăr ca să-i amortizezi reculul, dacă ţinteşti bine şi mergi foc cu foc. Jeff lovi încă unul în acelaşi moment, însă trei reuşiră să scape adăpostindu-se în casa aceea găurită de proiectile. Din spatele maşinii lovite încercă să coboare un om rănit pe care îl aveam deja în ţintă şi pe care, chiar înainte de-a apăsa pe trăgaci, l-am recunoscut. Era băiatul care mă dezlegase. Şchiopăta uşor şi avea mâinile legate, iar din spate un bărbat înarmat îl folosea ca scut. Am ţintit repede jos şi când piciorul acelui bărbat ieşi în afară am tras rapid două focuri reuşind să-l lovesc în genunchi. Jeff ne acoperea spatele de unde începuseră să se audă împuşcături, iar Tod se pregătea să trimită spre ei un alt proiectil.

– Nu trage, nu trage am urlat la el, băiatul e cu noi.

Am ţintit din nou spre ei dar arabul, deşi rănit, continua să ţină băiatul în faţa lui.

– Apleacă-te, i-am strigat băiatului în engleză.

În momentul următor se lăsă brusc în genunchi, descoperindu-l pe cel din spatele lui suficient cât să-i trimit un glonte în piept. Doi dintre cei care se refugiaseră ieşiră brusc prin ferestre şi începură să tragă spre noi. Dacă nu m-aş fi adăpostit la timp, m-ar fi lovit în plin. Fără vestă antiglonţ şi caschetă de oţel pe cap, te simţi descoperit de parc-ai fi gol puşcă. Din spate începuse să se audă zgomot de şenile şi, dacă era unul dintre tancurile noastre, putea să ne facă chiseliţă pe toţi. I-am văzut turela dând colţul şi mi s-a strâns inima rău de tot. Tod a reacţionat primul. A lăsat din mână aruncătorul de grenade, şi-a scos haina de pe el şi, deasupra cămăşii, şi-a expus lănţişorul cu placa noastră de identitate. Cu mâinile ridicate a început să alerge spre tanc urlând „nu trageţi, suntem americani”. Doar că cei de la ferestre deschiseseră din nou focul. Un glonte ricoşat din asfalt îi lovi piciorul, însă continuă să meargă spre ai noştri. Am ieşit brusc din adăpostul meu şi am împroşcat cu gloanţe în direcţia ferestrelor. Băiatul care mă salvase stătea prins între focuri culcat la pământ. Speram că încă e viu. Când mitraliera de pe tanc a început să măture strada şi clădirea cu insurgenţi, nu ştiam încă dacă ai noştri ne identificaseră. Tod ajunsese şchiopătând la ei, iar pe Jeff l-am văzut arătându-le cu mâna în direcţia mea. În sfârşit, o voce cu un accent din sud, ca cel al lui Bob.

– Hei, Marine, venim să te luăm.

A apărut un transportor blindat a cărui mitralieră ciuruia ferestrele de unde se trăsese. Mă dezbrăcasem la cămaşă. Când au ajuns lângă nişa în care mă adăposteam, au deschis uşa laterală.

– Sari înăuntru, Marine. Hai odată!

Un căpitan de la infanterie răcnea la mine prin uşa deschisă.

– Sunt sergent Ahmatov, Batalionul trei.  La o sută de metri în faţă, lângă copacul acela, e un băiat care ne-a ajutat. Nu trageţi. Vreau să-l luăm…

– Dă-l naibii şi urcă. Trebuie s-o ştergem rapid de-aici…

Între timp, am ţâşnit din nişa în care eram şi am alergat spre băiat. Era tot acolo la pământ. Nici măcar nu ştiam cum îl cheamă. Alergam şi-mi ţineam arma îndreptată spre cel pe care-l lovisem şi care mai putea fi încă în viaţă. Părea mort, dar nici băiatul care zăcea alături nu mişca. L-am zgâlţâit uşor. A deschis ochii şi când m-a văzut a ţâşnit şi am luat-o amândoi înapoi. Fugea greu cu mâinile legate, dar părea fericit. Dacă nu-l luam, l-ar fi executat cu siguranţă în locul nostru.

– Cum te cheamă? l-am întrebat gâfâind.

– Hassan.

 Nu ştiu de ce devenise important să ştiu cum îl cheamă. Dacă nu i-aş fi ştiut numele, poate că mi-ar fi fost greu să mă fi gândit la el în lunile care-au urmat.

(sursa foto: nytimes.com)