Stelian Țurlea 
Martorul – 26
Pe urmă l-am revăzut pe cel gras, cu buzele mereu unse de grăsime, care dispăruse o vreme. Era singur, grăbit. În aceeaşi zi a mai venit un miliţian care a discutat cu oamenii de prin împrejurimi, fără să spună ce doreşte. M-am străduit să aflu despre ce e vorba, dar n-am reuşit mare lucru. Abia am izbutit să aflu că miliţianul a întrebat şi de mine, îndeosebi ce fac toată ziulica, dacă am fost vreodată să muncesc undeva, dacă sunt în stare să muncesc, dacă mă duce mintea la vreo treabă serioasă, dacă le-am dat vreodată bătaie de cap, dacă sunt hoţ sau pramatie. Îmi vine greu să cred că a întrebat toate astea. Se şi contraziceau între ei, unul spunea că e vizibil că venise special pentru mine, altul îi râdea în faţă, fugi dom’le, d’aicişa, dacă era să se ia de aschimodia asta, îl înhăţau de-a doua zi, că doar îl găsiră acolo, a întrebat şi omu într-o doară, poate-poate i-o deschide careva ochii cu o nouă pistă, doar dacă n-ar fi fost vorba de cu totul altceva, cine ştie pe unde-o mai fi umblat şi ce-o mai fi făcut piticania, de i-a apucat aşa doru’ de el, iar un al treilea intervenea când şi când în vorbă, cum că nu-i chiar o tâmpenie de-ar încerca să mai afle ceva şi de la mine, de s-o putea. Nu spuneau şi ce-au răspuns, puţin le păsa de curiozitatea mea. Mai încape vorbă că toată cleveteala asta fără rost, sporită din ea însăşi, mă înfurie la culme? Pot eu s-o opresc? Ce-a vrut miliţianul acela? A venit, a plecat, cleveteala s-a umflat ca o băşică şi s-a spart. Nu mai ştiu nimic.
Apoi, seară de seară, mai mult de o săptămână, nimeni nu m-a mai văzut pe străduţele astea. Îi auzisem pe copii vorbind de sosirea circului, într-o altă margine a oraşului, în altă zi a trecut o maşină foarte colorată şi careva striga printr-un megafon să mergem cu toţii la nemaipomenitul circ. M-am dus. Îşi găsiseră loc pe un câmp vecin cu foarte multe blocuri, la alt capăt al oraşului. Mai departe era o altă cale ferată, nu ştiu dacă aceeaşi care trecea aproape de câmpul meu. În mijlocul câmpului fusese ridicat un cort foarte mare, cum nu mai văzusem până atunci, deasupra căruia ieşeau patru stâlpi foarte înalţi vopsiţi în alb şi roşu, legaţi cu sârme şi odgoane care se fixau departe, în pământ. De jur împrejur, maşini şi vagoane îndesate unul într-altul, jumătate albastre, jumătate albe, cu ferestruici acoperite pe dinăuntru cu perdeluţe albe. Între ele şi câmp, un gard de fier verde, din multe bucăţi, ca nişte porţi, atât de strâns legate între ele, încât nu te puteai strecura înăuntru. Mişunau oameni mici şi mari şi de departe se auzea muzica de sub cortul cenuşiu. Am înconjurat gardul de mulţime de ori, mă opream la răstimpuri, mă agăţam de vergelele de fier şi priveam agitaţia de dincolo: oameni care măturau pământul, femei şi bărbaţi care intrau şi ieşeau fără încetare din vagoane, îmbrăcaţi ca oricare alţii sau caraghios, cu pantaloni şi bluze în dungi groase, albe şi roşii, de-a curmezişul, sau cu fuste foarte largi şi pălării înalte şi întinse, de sub care abia li se mai vedeau feţele schimonosite şi zmângălite cu cercuri şi linii, alergând de la un vagon la altul, apoi la cort, la semnele unuia în haină stacojie, câini cât un buzunar sau cât mine, flenduroşi aceştia din urmă, ţâşnind pe uşile vagoanelor şi lătrând subţire, urmăriţi de o femeie tunsă băieţeşte, îmbrăcată într-un sac maroniu, desenat cu frunze mari, care încerca să-i prindă, se strecura după ei printre roţi şi cabluri, îi apuca de ceafă, când îşi domoleau cursele, şi-i arunca înăuntru în vagoane, mugetele unor animale pe care nu le vedeam, oameni care din senin se rostogoleau peste cap, făcându-şi mâinile roată, nechezaturi, femei aproape goale, cu puţinele flenduri rămase pe ele sclipind şi strălucind în lumină, mergând mândre pe tocurile lor de două palme, vânturându-şi braţele, scălâmbăindu-se, zdrăngănindu-și multele brăţări de pe ambele mâini, pitici care se uitau la mine cu dispreţ, scoţând limba şi legănându-se printre ceilalţi, ca şi cum ar fi fost stăpânii lumii, peste toate împrăştiindu-se muzica răbufnind din cortul uriaş. Când oboseam, mă aşezam pe iarbă, continuând să privesc, la depărtare de cârdurile de copii care, ca şi mine, se agăţau de vergele, uitându-se cu jind înăuntru. Seara, totul era înconjurat de o salbă de lumini. În afara vacarmului, muzicii, ţipetelor, aplauzelor, râsetelor izbucnind din cort, se auzeau glasuri în fiecare vagon, umbre se precipitau în toate direcţiile, comenzi şi strigăte. Nimic nu mi s-a părut vreodată mai frumos, să privesc cum toate se învârt, se agită, se amestecă, se dau peste cap, ca până la urmă, târziu de tot, liniştea foşnitoare să se întindă peste toate ca un linţoliu. Noaptea, şi mai târziu, puţin speriat că rătăcesc la ora aceea pe străzile neluminate, mă întorceam acasă, cu picioarele frânte şi visam numai cortul şi piticii coloraţi. A doua zi mă duceam din nou, toată după-amiaza şi seara şedeam în preajmă, cred că ajunseseră să mă recunoască. Şiruri de copii mai mari şi mai mici îşi înghesuiau părinţii şi bunicii la porţile unde li se rupeau biletele, după care alergau spre cortul uriaş de unde răsuna fără încetare o fanfară energică. Îmi venea să ţopăi. Când începea spectacolul, îmi imaginam clovnii, acrobaţii, călăreţii, animalele sub luminile strălucitoare. Aplauzele răsunau în urechile mele multă vreme după ce lumea pleca încântată. După câteva zile gardul dispăruse, vagoanele îşi mutaseră locul şi circarii începeau să-şi strângă lucrurile. Cortul cel mare avea mai multe intrări deschise. Un bătrânel care împacheta sfori şi pe care îl mai văzusem înainte măturând de jur împrejur, m-a luat înăuntru. Până sus de tot erau bănci pe care o armată de oameni le desfăcea cu un zgomot îngrozitor. Peste cercul din mijloc, plin de rumeguş, cădeau sfori şi lanţuri până atunci prinse în vârful cortului. M-am închipuit în timpul spectacolelor, în vreme ce tobele răpăie, goarnele cântă, ţignale şi chiote se aud din toate părţile, unii se plimbă pe cai păşind ţanţoş, alţii se rostogolesc printre picioare şi cutii, alţii aruncă şi prind farfurii şi ciomege, întocmai cum am văzut cândva, o singură dată, când eram mic. M-am închipuit în cercul de rumeguş, alături de femeile şi bărbaţii îmbrăcaţi în haine în culori violente, şi mulţimea vuia. Atunci bătrânelul m-a întrebat dacă nu voiam să plec cu ei. Am ieşit. Nu voiam să merg cu ei, deşi mi-ar fi plăcut grozav să umblu şi să văd şi alţi oameni. M-am aşezat pe pământ, uitându-mă cum desfac, strâng, leagă, adună grămezi şi cară. Îmi pare rău că se duc. În seara aceea, străzile mi s-au părut mai întunecoase, drumul mi s-a părut mult mai lung, m-am rătăcit probabil, şi, înainte de a ajunge la mine, abia mă târam, cu tălpile umflate. Am căzut pe saltea, dar somnul nu s-a prins de mine. Bătrânelul îmi spusese să mă mai gândesc şi dacă voiam să merg cu ei să vin în zori, când vor porni la drum. Mai ştiu că vântul începuse să şuiere când mi s-au închis ochii. M-am trezit imediat, dar nu se putea să fie imediat, pentru că se luminase între timp. Fără să mă mai gândesc, am luat drumul înapoi către cealaltă margine a oraşului, dar câmpul pe care şezuseră era gol, bătătorit, plin de hârtii, cutii goale şi gunoaie. M-am uitat în jur până departe şi nu era nimeni. Dar pe şoseaua din apropiere, foarte aproape de orizont, amestecându-se cu păduricea vineţie, se îndepărtau nişte forme ce mi se păreau când albe, când albăstrui. Am pornit după ele, iarăşi fără să mă gândesc şi am mers cât am fost în stare de repede. Nu mult. După un timp, nu mai zăream înaintea mea decât dunga vineţie a pădurii de la orizont, ridicată o palmă sau două deasupra pământului. Nimic altceva. M-am oprit.
Când am ajuns înapoi pe câmpul meu, soarele ardea în burta cerului.
(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)
