Literatura de azi
Literatura de azi: Ce înseamnă poezia lui Eminescu pentru dumneavoastră?
Nora Iuga:
Este foarte greu să răspund la întrebarea asta pentru că mă trimite în foarte multe direcții. Prima este aceea că Eminescu mi se impune prin statura lui poetică, inegalabilă, de fapt, în literatura noastră până în prezent.
De ce spun acest lucru? Pentru că, dacă am curiozitatea – și chiar am avut-o de câteva ori – să citesc în aceeași zi sau într-o scurtă perioadă de timp mari romantici ai Germaniei, să zicem un Novalis și un Hölderlin, alternându-i la lectură cu creația eminesciană, am constatat, fără urmă de patriotism, că Eminescu, dacă ar fi trăit în Germania sau măcar dacă ar fi putut să depășească granițele țarii noastre cu opera lui, nu era exclus ca el să fi fost cel mai mare romantic.
Aducând aceste laude, care pot părea exagerate, poetului român, nu înseamnă că aș fi un mare fan al lui Eminescu. Sunt un scriitor care se poate obiectiva extraordinar de bine în aprecierile virtuților artistice ale altora.
Cei care-mi cunosc poezia știu foarte bine că nici într-un caz nu sunt un poet care se trage de sub pulpana lui Eminescu. Dar mă gândesc că, dacă acest mare poet ar fi fost cunoscut în perioada în care geniul lui s-a manifestat – exact în anii în care au trăit Rimbaud și Heine – el nu ar fi avut nici atunci șansa genialității sale pentru că, de la naștere, în Occident steaua lui deja apusese.
Iată, deci, drama celor născuți prea târziu și prea departe.
Foto: DocuArt
Carmen Firan:
Poezia lui Eminescu? O ladă de zestre. Bine închisă, spre a nu fi alterată de vânt și nisip, bine ascunsă în podul unde sunt păstrate comori, secrete și mistere. Doar păsările trec pe acolo, fâlfâindu-și aripi albe și ușoare ca sufletele suflate pe deasupra cuferelor puse la păstrat. Am luat podul cu mine peste ocean. Nu am cărat o poezie vie, ci moștenirea pe care limba română mi-a dat-o la trecerea anilor, frontierelor, culturilor. Poetul, un portret de Rembrandt în cel mai păzit muzeu unde s-au strâns nemuritorii să ne salveze limbile și cultura, să le amestece între ele până vor fi un singur nume – zestre universală.
Foto: Dinu Lazăr
Camelia Radulian:
Aşa a fost să fie, pe vremea când abia făceam trecerea de la poeziile copilăriei la marea poezie, întâlnirea cu Eminescu a fost zdrobitoare, de o frumuseţe care m-a copleşit şi pe care mi-a fost greu să o găsesc, mulţi ani de atunci încolo, în paginille altor poeţi.
Sigur că nu înţelegeam deplin, la vârsta aceea, prăpăstiile şi convulsiile sufletului unui zeu romantic, dar perfecţiunea formei, tandreţea catifelată a cuvintelor, blândeţea răvăşitoare pe care o amuşinam în versurile lui , ca un ied abia ieşit pe ultimele petece de zăpadă, au săpat în mine sentimentul unor îmbrăţişări în care îmi era nespus de bine.
Cred că, întâi şi întâi, Eminescu mi-a fost Acasă. Cu tot ce presupune acest cuvânt: cu mama, cu tata, cu bunicii, cu istoria, cu pădurile noastre, cu lacurile bântuite de nuferi, cu aţipirea păsărilor pe crengi şi cu dealurile traversate de scâncet de bucium.
Cu timpul, când a venit vremea propriei mele iubiri, Eminescu mi-a fost dragoste. Imensă dragoste. Învăţam de la el să-mi trăiesc propria iubire şi o făceam, asemeni lui, cu zbucium, risipire, ardere şi mult, mult vis.
Apoi mi-a fost durere, cum lui, sie însuşi, şi-a fost. Mi-a fost tânguire, rană, dar şi vindec. Apoi, filosof. Cred că, în paginile cărţilor lui, sufletul meu se modela ca plastilina din anii copilăriei. Trăiam prin el iubiri pe care nu le simţisem, căderi din care nu căzusem, tristeţi care nu mă traversaseră, înălţări în care nu ajunsesem niciodată. Cu el, mi-am desenat şi mi-am învăţat harta propriei mele inimi.
Dar Eminescu mi-a fost chiar mai mult de atât: mi-a fost şi patrie, şi limbă. Dacă cineva m-ar fi trezit în toiul nopţii din somnul cel mai adânc şi mi-ar fi cerut să spun repede numele celui mai mare poet român, aş fi spus, fără ezitare şi cu siguranţa unui adevăr sublim în nezguduire, numele lui.
Dar, mai mult decât toate celelalte la un loc, eu mi-am scrijelit în sânge ziua în care Eminescu mi-a devenit stăpân. Şi aşa mi-a rămas până în ziua de azi!…
Foto din arhiva personală
Imagine cover: facsimil după manuscrisul poemului „Luceafărul” (sursa foto: poeziile.com)
