Mașina de tocat

Vine o zi când camera ca un stomac gol înghite și înghite, zi după zi, zi după zi, fără nicio regulă, cu mine sau fără mine, copilul, cărțile, canarii, pisica, tacâmurile, aerul în loc de salivă ajută la mestecarea acestor lucruri. Mă pot trezi cine știe cum, cu ce fel apucături, că zbor, miorlăi sau scrâșnesc. Lucrurile nu mai sunt în ordine, sunt prin fiecare și fiecare și-a pus amprenta pe pielea ta, limbile sunt încurcate, chipurile de asemenea, de-acum sunt însemnată. Mașina de tocat își vede de treabă singură ca o ființă vie macină fără încetare, mănâncă orice, mai ales timp, nu are pretenții, chiar acum când stau întinsă pe canapea a început să macine, aud un zgomot ciudat asemănător cu al fuzelajului, știam eu că recluziunea are un angrenaj de zbor.

Îmi aduc aminte când eram mică și bunica pregătise o masă lungă de parastas care avea o față albă, cusută de mână, era mândria ei, femeile se mirau și o lăudau ce răbdare a avut să coasă atâția metri de etamină, oamenii încă nu erau așezați, farfuriile încă nu erau puse, toată lumea așteaptă preotul, după ce el ar fi sfințit mâncarea și vinul atunci toți s-ar fi așezat, dar deocamdată lumea așteaptă, bunica chiar se dusese până la poartă să vadă dacă se vede preotul venind și oamenii întrebau curioși: Vine? Ea le spunea că nu vine, nu se vede. Au tot așteptat până au aflat că preotul murise și atunci a trebuit să cheme repede altul dintr-o localitate învecinată. Simt acum aceeași senzație, așteptarea de atunci seamănă cu cea din izolare, privesc în depărtare după ceva care nu va mai veni, nimic nu va mai fi la fel, și cu cât privesc mai mult în zare îmi dau seama că va dura mult, poate un an, doi ani, și vorba bunicii: Dacă nu e preotul nostru… Toată lumea devenise rezervată, necomunicativă, îmi dădeam seama după gesturile ciudate care însoțesc mereu acea politețe rece, studiată, stranie. Nu doar cei din capătul mesei erau departe de noul preot, dar și cei de foarte aproape, nu era vorba de nebăgare în seamă sau desconsiderare, oamenii așteptau practic din respect ca preotul să facă un gest, un pas, să micșoreze distanța, așa se cuvenea, el să dea startul apropierii. Și când preotul s-a ridicat și a vărsat puțin din pahar și a spus: Să-i fie țărâna ușoară, și sufletele lor s-au ușurat, deodată tăcerea a fost înmiresmată de un murmur care preluase propoziția preotului și de-acum era pe buzele tuturor, ca o albină, din floare în floare.

Punctele de suspensie pe care bunica le lăsase în aer se duceau și ele departe pe strada aceea de unde preotul nu a mai venit niciodată, la fel ca acum când privesc de la balcon tot un fel de stradă, tot un fel, pentru că străzile sunt niște drumuri pentru utilitatea oamenilor, acum nefolosite nu-și mai au rostul. Trebuie să mă consolez că niciodată nu am fost și nu vom fi liberi, corpul are niște legi, el îți spune când îi e foame, când îi e somn sau când îl doare ceva, tot ce ține de natură, vremea, anotimpurile, sunt lucruri pe care nu le putem schimba, așa că de ce aș încerca acum să mă opun acestui mers, trebuie să-l trăiesc și atât. E viață! Iar din ea face parte și boala, amăgirea, tristețea, războaiele. Numai că acesta nu e un război obișnuit în care nu se aruncă cu săgeți sau proiectile, un război în care fiecare trebuie să se arunce în el și să explodeze în toată splendoarea și mai ales ne învață să măsurăm distanțele.

Desigur primăvara va învinge, copacii nu pot fi opriți să înmugurească, iarba va năpădi, păsările călătoare vor continua să vină, cerul e deja plin, rândunicile fac cuiburi, zarva asta nu are carantină; primăvara va readuce la viață, dar e numai o victorie à la Pirus, peste flori va cădea inevitabil ninsoarea, o ninsoare care nu va înceta, va ninge tot anul, cu tot felul de tristeți, cu tot felul de nefericiri, la fel cum a nins anul acesta peste florile de cireș. Soarele face toate astea și mie mereu mi-a plăcut să stau cu fața la soare, e un moment plenar, de maximă integrare și topire în natură, de explozie. Cu atât mai mult, soarele ucide microbii, ne dă vitamina D, pielea capătă o culoare frumoasă și mai ales îmi place jocul razelor pe chip, încet, încet, până mă ard. De unde se pare că iubirea poate fi înlocuită cu soarele. De ce aș vrea să ating florile de cireș, când de fapt niciodată nu am făcut-o? Ar fi absurd să simt lipsa asta.

Acum o lună mă uitam în fiecare zi pe harta despre virus propusă de OMS, mă uitam la fel ca la copacul din fața casei căruia îi număram murgurii cu bucurie, numai că pe hartă număram morții, acum copacul a explodat, am pierdut numărul mugurilor, la fel cum am pierdut numărul morților. Morții sunt mugurii pentru viața de apoi – mereu am crezut în această trezire.

Ceea ce este foarte bine este că am cu mine tot ce dețin: pereții, un laptop și un corp care se plimbă prin casă. Din locul de unde sunt pot privi și spre balcon dar și ușa de la intrare, sunt cumva între două lumi imposibile. Ușa care până mai ieri era un element decorativ care despărțea afară de interior, acum ea este mai mult un fel de piatră filosofală care nu știi din ce e făcută și mai ales bănuiești că-ți oferă ceea ce cauți de mult timp, fericirea. Deodată aspirațiile și-au redus distanța și trebuie să-mi doresc doar ce pot atinge în jur, nu pot râvni la o plimbare în parc, este ilegal, așa că tot ce pot face este să mă învârt prin camere în căutare de ieșiri, însă ieșirile sunt pentru cei care au o lipsă, pentru a acoperi un gol, o farfurie goală sau un suflet gol parcă devine totuna, ieșirea în sine nu mai face diferența între ce fel de foame ai.

Pereții absorb ecoul, dacă nu știați… el nu se mai întoarce, de fapt nici nu se naște, dar îi spun ecou doar pentru că sunt liberă să spun ce vreau, și cumva începe să semene cu libertatea pe care oamenii o voiau înainte de 1989, dar am trăit să înțeleg ce înseamnă de fapt adevărata libertate, înseamnă să ieși din cușcă, să poți ieși.

Privirea aruncată pe pereți e ca un bumerang care aduce ceea ce sunt, îmi dau seama de multe lucruri, astfel că izolarea începe să aibă o funcție vitală, care mă va schimba în bine.

Singurătatea nu e o problemă de matematică pe care trebuie s-o rezolv, ea are multe necunoscute care apar zi de zi, se înnoiesc, singurătatea nu are soluții, cât ai citi, cât te-ai uita la filme, cât ai vorbi cu prietenii, singurătatea e cinică, precum o femeie frigidă, disperarea ei vine chiar din încercarea de-a găsi soluții, încercare eșuată de fiecare dată.

Această invitație la autodigerare, la distanțare care ne-a fost propusă nu face decât ca situația să fie transformată într-o substanță asimilabilă necesară corpului pentru că izolarea până la urmă este întoarcere, trecerea la o treaptă inferioară, decădere, senescență, retrogresiune și chiar întoarcere în timp, asta s-a văzut cum site-urile de socializare au explodat în postarea cu fotografii din copilărie. Psihologii explică acest fenomen în felul următor: nesiguranța zilei de mâine a trimis la un loc plăcut, confortabil, dar cât se poate de iluzoriu, nu poți privi încontinuu fotografiile din sertar, poate o zi, două, dar regretele după vremuri trecute nu sunt indicate în momente de supraviețuire, și așa a fost, în câteva zile s-a terminat și cu postarea de fotografii vechi. Valuri, după valuri, oamenii au creat o turmă on-line de supraviețuire și asta mi-a plăcut foarte mult, cum unii au încercat să coopteze în diverse jocuri, lepșe, dar tot acest acest exod spiritual până la urmă este o întoarcere acasă, la familie, la mamă, la pământ, la amintirile care țin de ceea ce numește casă. Casa cu pereții ei a presat, a restrâns până corpul a devenit mai mic, mai copil, corpul cu cât e mai mic face ca spațiul să fie mai mare.

Fuga de tine mai ales în trecut distanțează și ea de prezentul în care iar constat că nimănui nu-i place să fie, până la urmă a fugi de prezent e un act iresponsabil și nu vezi Doamne, protejează, decât să fugi de pericol mai bine cauți soluții.

Cât te mai protejezi de tine, devine întrebare echivalentă cu: Când renunți la distanțe? Oamenilor le plac distanțele, dacă nu au le creează, le place să fie pe drum…

Toată lumea citește Decameronul și Ciuma, nu-i nevoie, realitatea devine cartea cea mai bună. Deschizi geamul, iei o gură de aer, vezi ce au mai făcut vecinii, și e ca și cum ai citit o pagină. Am preferat însă să mă uit la piesa de teatru Marmură, de Iosif Brodski, de la Bulandra, fiică-mea a trecut pe lângă mine și dialogul a fost sumar: La ce te uiți? La o piesă de teatru. Ce decor e ăsta? O închisoare. Ce vină au? Sunt oameni. (M-a privit ciudat, dar nu a insistat). Au și piscină? Da, o piscină a minții, se mai bălăcesc uneori. Hai că-mi place. Și s-a așezat cu tableta ei minune, specială pentru grafică lângă mine, fără să se uite, doar asculta. Din când în când râdea sau spunea, de exemplu la replica: Istoria e un clișeu, e previzibilă, a ridicat ochii și a zis: Asta a fost k lumea. Din păcate a trebuit s-o trimit la taică-său pentru că începuseră tentativele de sinucidere, iar la el se asculta cântecele indienilor sioux. Când a ajuns lângă el a strigat: Vezi că sunt în America e un ocean între noi… Râdea și-mi făcea cu mâna de pe partea cealaltă și mă gândeam că da, erau chiar foarte departe, dar cei câțiva pași făceau ca distanța să fie substanțială.

M-am întors la piesa mea, la dimensiunea sărăciei mele, la decorul peticit pe care-l vedeam exact ca un suflet pansat din loc în loc și care avea câteva locuri de evadat, o fereastră, un om, o gaură de șoarece, o minte tumefiată, îmbâcsită și poate mi-aș fi făcut loc oriunde dar nu evadarea mă interesa ci ce se întâmplă în tot acest abis al pereților. Am fost săracă, sunt și așa voi rămâne, dar nu izolarea m-a făcut să-mi dau seama de bogăția acestei sărăcii. O prietenă acum doi ani mi-a făcut cadou de ziua mea o geantă mare, roșie, Valentino, dacă nu aș fi aflat prețul fără să vreau într-o zi când mă plimbam printr-un magazin poate că aș fi purtat-o, dar când am aflat că a costat 2 mii euro, m-am blocat, niciodată nu am purtat-o, aproape că s-a scorojit în șifonier și e prea târziu să o fac la rândul meu cadou altei femei. Deși geanta e destul de ostentativă, brandul e scris foarte mare, dar poate o puteam purta invers să nu se vadă scrisul, nici măcar așa nu am făcut, pur și simplu corpul meu respinge ceva ce nu-i aparține. Și nu doar atât, mereu anonimatul și perpetua stare de veghe identică cu a unei suricate urcată pe un bolovan care tot timpul se uită în câmpul deschis pentru preîntâmpinarea unui pericol mi-au fost mai aproape, acum chiar la propriu stau pe balcon. Distanța dintre mine și oameni mereu m-a plesnit, însă distanțele interioare au fost îmblânzite și niciodată pe acest drum nu m-am plâns de lipsa hranei, sărăcia aici e convertită în ceva inexplicabil, nepământean, pentru care nu găsesc cuvânt.

Când un om moare, mai curând când un om de valoare moare, unii spun: Și eu l-am cunoscut, și eu am stat la masă cu el, chiar ieri am vorbit cu el, obișnuia să se semneze Vintilă tunelitul, oamenii vor să ne arate imediat comuniunea cu impresia că dacă au intrat în contact cu el sunt la fel de valoroși, vor să spună că de fapt că: Fiind amic cu el și eu sunt la fel. Amiciția este fără doar și poate un spațiu vital comun pe care oamenii îl împart când au preocupări asemănătoare; ei nu fac decât să micșoreze distanțe.

Spațiul, larg sau strâmt nu este o problemă nici a casei în sine, nici a propriului corp, nu este o problemă de ramă, știm bine că sunt artiști care își continuă lucrările și în afara ramei, la fel cum ne continuăm viețile în afara casei prin relații de tot felul, nu spațiul ne lipsește, ne putem întinde virtual, telefonic, literar oricât, putem mări distanțele prin orice mijloace. Însă o dată conștientizat grilajul dă fiori reci: asta e casa mea, pereții, ultimul etaj, pivnița, sau ăsta e corpul meu de la creștet la tălpi. Când ai atins această rană și nu mai poți să te împarți cu alți oameni sau alte locuri cum făceam pe vremuri când casa care era un spațiu neglijat unde dormeam și ne schimbam hainele, acum reduși/readuși cumva la cele două dimensiuni spațiu-timp, timpul devine cel condensat, concentrat. Prea mult timp într-un spațiu mic. Omul nu poate sta în recipiente mici, esența tare care a devenit e urât mirositoare și vrea tot mai mult să se evapore.

De fapt, timpul prezent e închisoarea, iar un timp prezent a fost întotdeauna, din el am vrut să evadăm mereu.

(sursa foto: istockphoto.com)