Într-o zi, în Piaţa Romană, m-a oprit un general cu chipiu şi uniformă, mai înalt decât mine, şi foarte autoritar.
– Domnule Alex. Ştefănescu, mă cunoaşteţi?
– Nu.
– Curios, fiindcă multă lume mă confundă cu dumneavoastră. Sunt Alex. Mihai Stoenescu.
M-a intimidat această interpelare, întrucât am făcut la vremea mea armata şi n-am reuşit să ajung decât căpitan. Apoi însă mi-am adus aminte că Alex. Mihai Stoenescu este scriitor şi imediat mi-a venit inima la loc. În literatură eu sunt general, iar Alex. Mihai Stoenescu – căpitan.
Bineînţeles, glumesc. Alex. Mihai Stoenescu este un scriitor important şi multilateral, care îşi valorifică în beletristică erudiţia de istoric, urmând exemplul lui Umberto Eco. De altfel, straniul său roman, Patimile Sfântului Tommaso d’Aquino, apărut în 1995, seamănă într-o oarecare măsură cu Numele trandafirului al scriitorului italian.
Militar, scriitor, istoric, om politic, realizator de emisiuni TV, Alex. Mihai Stoenescu constituie unul dintre multele exemple care dezmint prejudecata că armata este incompatibilă cu cultura. Există, bineînţeles, militari care pot fi ironizaţi pe această temă, aşa cum există şi medici, avocaţi şi ingineri care nu deschid o carte cu anii. Dar nu trebuie să credem că toţi sunt o apă şi-un pământ.
Să ne întoarcem însă la generalul mai înalt decât o statuie cu soclu cu tot, pe care l-am cunoscut în Piaţa Romană. O lucrare care l-a făcut faimos este Istoria loviturilor de stat în România. Aşa cum în literatură Alex. Mihai Stoenescu îşi foloseşte în mod inventiv cunoştinţele de istoric, în cărţile de istorie se prevalează de remarcabilul său talent literar. Simţul dramei şi uneori al melodramei, capacitatea de a vedea senzaţionalul în acte de istorie de multă vreme clasate, imaginaţia fulminantă şi, nu în cele din urmă, scrisul decis şi elegant, cu volute retorice deloc gratuite, fac captivante studiile sale de istorie.
Prin talent şi inteligenţă artistică, generalul şi-a câştigat dreptul de a bate, în spaţiul literaturii, pasul de defilare.