Cinema, dragostea mea

În orășelul meu cochet dintre munți, înainte de 1989, existau trei cinematografe, corespunzătoare celor trei mari cartiere care desfășurau principalele ramificațiile urbane. Unul avea chiar două săli de proiecție simultană, ceea ce nu se-ntâmpla în multe locuri din țară. Lipsiți de programe tv normale și de alte evadări din cenușiul cotidian al muncii, al ideologiei și al betoanelor, locuitorii patriei socialiste aveau nevoie și de relaxarea celei de-a șaptea arte. Cenzura părea, aici, mai permisivă decât în cazul altor show-uri culturale. Pe lângă filme produse în blocul comunist (cehoslovace, chinezești, rusești), scăpau și pelicule occidentale (westernuri, policier-uri, istorice) care nu puneau în pericol, cel puțin aparent, opțiunile politice interne. Ecranul mare, din pânză albă, sau peretele văruit din fața mulțimii de scaune era planeta pe care se desfășura existența bidimensională a unor fascinante personaje. Ea funcționa cu un emoționant preambul „în cer”: cu afișe colorate puse, din timp, în vitrine, cu anunțuri pentru ”programul viitor” (în următoarea săptămână), cu fotografii alb-negru din film, aranjate lângă afiș, cât mai persuasiv.

M-am numărat printre devoratorii de filme și, cu adevărat, cinema-ul a fost, pentru mine, un univers paralel. Mă scufundam avid în viața imaginară din peliculă, o trăiam acolo, pe scaunul de vizionare, o sorbeam prin toți porii, mă implicam cu toate simțurile, cu încordarea unei ontologii care debuta prin prospectarea îndelungată a afișului și a pozelor, prin încordarea așteptării zilelor de sâmbătă sau duminică, prin obținerea banilor pe bilet, statul la coadă, la casă (cei de azi nu-și pot închipui cum arăta îngrămădeala infernală din fața casei de bilete, la cinema, când rula o peliculă dorită) și bucuria de a te fi văzut intrat. Stăteam și-n picioare, două ore, dacă era nevoie (am stat prins între corpuri, fără să ating podeaua, la o mulțime de filme la care nu mai găsisem bilete cu loc), într-o aglomerație sufocantă, numai să scap de prezent prin călătoria în lumea de pe ecran. SĂ VĂD FILMUL! O dată cu stingerea luminii și cu lansarea, prin gemulețul de proiecție, a unei lungi și diafane fascicule spectrale, un big-bang mut năștea un nou univers. Eram tot timpul deranjat de cel vechi, care mă izbea, după ieșirea de la film: străzi, mașini, zgomote, oameni, pulsația anostă a cotidianului, într-un cuvânt. Mă confruntam, din nou, cu realitatea obișnuită − atât de „alta” decât cea pe care tocmai o experimentasem, pe ecran. Redeveneam eu însumi, în multe privințe.

După 1990, trecute dintr-o administrație în alta, au mai rezistat un timp cele trei cinematografe, apoi, pe nesimțite, concurența internetului, a DVD-urilor de închiriat, a gadget-urilor domestice și a sălilor 3D din marile mall-uri le-a devorat. Unul s-a transformat în restaurant (renovat complet), celălalt a devenit o ruină populată de aurolaci (clădirea n-a putut fi prinsă în nicio altă investiție locală), iar ultimul funcționează, încă, pe avarie, cu sala închiriată, adesea, altor activități care presupun public (conferințe, întâlniri politice și culturale, festivaluri de tot felul). Această veritabilă supraviețuitoare a cinema-urilor autohtone a păstrat izul de odinioară prin câteva aspecte esențiale. Mai întâi, construcția: în trepte mici, ascendente din fața ecranului până sus, sub peretele de unde se proiectează filmul, prin ferestre ca niște fante orizontale (seamănă foarte bine cu sălile plenarelor comuniste, mă rog, așa se făceau sălile, atunci, nu e nimic depreciativ în ce spun). Tavanul, cu destule pete estompate de umezeală, zidit în valuri, are drept aerisiri niște grătare alcătuite din găurele, iar pereții păstrează încă lambriurile paradite și desprinse, pe alocuri. Apoi, scaunele: design vechi, strâmte, tari (chiar dacă-s tapițate), rabatabile, cu suporturi contondente, incomode pentru brațe (doar husele care le acoperă sunt altele). Intrările și ieșirile din sală au fost reorganizate, ca și luminarea, fără, însă, a putea schimba major aspectul general de încăpere publică specifică unei perioade revolute. În fine, toate se adună în mirosul în care, din nou, se recunoaște ”iepoca”. Se amestecă damful de spațiu închis cu cel al mucegaiului, al stătutului, al urmelor imateriale de trupuri. Nimeni n-a mai băgat bani în el, nimeni nu l-a mai considerat important, pentru oraș. Totuși, săptămânal, se adună cei trei spectatori necesari pentru ca filmul anunțat pe afiș să ruleze. Amatorii nici n-ar avea unde să se ducă, în altă parte.

Nimeni dintre oficiali n-a investit, vreau să spun. Dar există un om care, printr-o admirabilă încăpățânare, și-a dedicat viața conservării și salvării acestui ultim cinema al orașului său. După ce, odinioară, s-a ocupat, ca angajat România Film, de proiecția peliculelor, după 1990 a refuzat să abandoneze o instituție adresată îndeosebi celor ca mine, nostalgici ai vizionării pe pânză și cinefili incurabili. Victor Purice, împreună cu două colege dedicate, a încercat, fără nicio susținere din afară (promisiuni neonorate au fost cu duiumul), să păstreze clădirea și sala: a menținut curățenia, a zugrăvit fațada și interioarele, a înnoit aparatura, a cumpărat proiector pentru DVD-uri, a mers în Germania să vadă cum e „acolo”, a asigurat condiții optime de activitate (casă de bilete, hol de acces, toalete, pături și ceai cald iarna, când aeroterma adusă nu face față uriașei săli cu scaune). Totul aproape numai din banii săi. Precum Alfredo, personajul (interpretat extraordinar de Philippe Noiret) din Cinema Paradiso, celebrul film din 1988 al lui Giuseppe Tornatore, omul nostru a trăit, în anii din urmă, în interiorul și în preajma cinema-ului, într-o treptată identificare cu ființa lui concretă și simbolică. În el a mâncat, a cântat, a râs, a plâns, a dormit, muncind din greu, ajutat de cele două colege, la menținerea lui pe linia de plutire. Deloc în zadar. Un alt concitadin al său, regizorul Andrei Dăscălescu, organizează aici, anual, proiecțiile festivalului său de scurt-metraje, devenit deja un brand local. Irina Margareta Nistor însăși pledează curent, din fața vechiului ecran de pânză, pentru farmecul nostalgic al unei asemenea săli. Voluntari, mai ales tineri, se strâng, adesea, în varii ocazii, pentru a promova cinema-ul și a-l ține viu. Sub privirile infatigabilului Victor Purice, toți aceștia fac eforturile unor pionieri polari: în pofida tuturor piedicilor, în ciuda abandonului general, în luptă cu acerba concurență a noii tehnologii, cinematograful atât de iubit rămâne-n picioare! Mai mult de-atât deocamdată nu se poate!

Regizorul Alexandru Belc, în colaborare cu HBO Europe și Libra Film, a produs un documentar despre subiectul invocat aici. Se numește Cinema, mon amour și a câștigat deja câteva premii importante la festivaluri internaționale de profil. Abia văzându-l, realizezi cât de actual e Don Quijote și morile lui de vânt. Și abia văzându-l, îți dai seama că, uneori, nebunii sunt, de fapt, niște oameni frumoși, poate un pic mai curajoși și mai visători decât restul. Am fost la proiecție, în decembrie 2015, în vechea sală plină până la refuz, laolaltă cu o grămadă de fideli. La final, producătorii și protagoniștii au ieșit în fața publicului, care i-a aclamat și i-a aplaudat în delir. Mulți dintre ei, prea tineri, n-au prins vremurile de glorie ale atât de îndrăgitei săli, dar au fost convinși, încă o dată, de măreția sufletului unui om și de importanța emblematică a unui loc. Am avut și eu, ca Victor Purice și ca majoritatea asistenței, după ce s-au aprins luminile, o lacrimă în colțul ochiului. Eram fericit că mai există asemenea povești, în timpul acesta ingrat, când totul se măsoară doar în costuri și-ntr-o ucigătoare eficiență pragmatică. Și eram trist că eroismul unui asemenea om nu are alt ecou în afara artei pe care o deservește, cu mari sacrificii.

Dacă astăzi îmi petrec mare parte din timpul liber înghițind calupuri întregi de filme, acasă, pe laptopul personal, sau în varii săli de proiecție, i-o datorez. Cinefilia mea a pornit de acolo, din spațiul în care adastă, încă, o bună parte din copilăria mea. Pentru boemul său corifeu, Victor Purice, toată considerația mea! Un Purice cât o lume, trecută și viitoare, fictivă și reală!

Foto: Victor Purice, pe holul cinematografului „Dacia”, fost „Panoramic”, din Piatra-Neamț (www.cinemagia.ro)