Aici mi-am lăsat tinereţea (II)

Licenţa am dat-o la stat şi am reuşit din prima încercare.

Câteodată îmi luam fiul câteva zile în Bucureşti. Odată, când a venit şi mama, i-am dus la Teatrul de comedie şi am văzut Colivia nebunelor de Jean Poiret. Alin purta un sacou, avea chiar şi papion. Copiii îi ziceau Victor Ciorbea. În pauză, ne-am dus la bar. Când l-a văzut barmanul, l-a pus să facă doi paşi în spate, s-a aplecat peste tejghea şi l-a admirat:

– Stai, să te văd. O, păi, tu meriţi un suc din partea casei, domnul meu, i-a zâmbit el şi i-a întins o sticlă cu suc de struguri.

Am ieşit afară să fumez. Stăteam cu mama de vorbă şi ne beam sucurile. Alin s-a dus să dea sticla goală înapoi. Când s-a întors, era tăcut, schimbat. Acasă mi-a spus ce i-a zis barmanul.

• „Mi-o dai pe mami?” Asta mi-a zis.

Eu nu puteam fi dată nimănui, aveam sufletul ars deja, pe deasupra, am fost genul de om care a putut să studieze fără complicaţii sentimentale. Mintea trebuia să-mi rămână limpede, mă despărţisem pentru că îmi dorisem să merg la facultate. Când am primit palma pe urechea stângă, o săptămână întreagă am auzit oamenii vorbind în şoaptă, apoi auzul mi-a revenit la urechea dreaptă, iar cea stângă aproape că murise. Pornisem în noua viaţă doar cu jumătate din arme. Deasupra mea, privirea lui Dumnezeu.

În biroul nostru se perindau diverse persoane, directori de fabrici, oameni de afaceri din străinătate. Ali şi Hossein au venit la noi într-o vară. M-a surprins faptul că Ali ştia destul de bine româneşte. Mai venise în România pe vremea lui Ceauşescu. Era înalt, subţire şi avea o frumoasă pereche de ochi albaştri. Sufletul său bun se scălda în apa lor. Oamenii buni mor repede. Peste un timp, Ali a murit într-un accident de maşină în Iran, în braţele soţiei sale.

Hossein era clientul nostru şi amândoi veniseră să-şi deschidă o firmă în România. Puţin mai sus de noi, îşi închiriaseră un apartament. Mă invitau la masă în fiecare seară. Aceleaşi gesturi, replici, ca la repetiţia unei piese de teatru. Eu băteam la uşă, Hossein deschidea, Ali conversa cu mine, luam cina, voiam să ajut la strânsul farfuriilor şi mereu eram refuzată, mulţumeam şi plecam cu taxiul. De fiecare dată, mi-l plătea Ali. Trei săptămâni am jucat piesa aceasta de amabilităţi, până când Ali mi-a propus să lucrez pentru ei. Patronul meu îşi trăsese corăbiile spre Călimăneşti, oraşul prietenei sale. Mersesem o dată la Călimăneşti cu un şofer de tir, să-i arăt drumul. Mi-am bătut la maşina de scris o delegaţie şi am tulit-o. Era după-amiază, dar am ajuns acolo abia seara. La Piteşti, am oprit şi am întrebat nişte poliţişti dacă drumul pe care mergeam era bun.

– Ia dă-te jos, mătăluţă, să vorbim, mi-a zis unul dintre ei.

I-am întins actele.

– Sunt secretara firmei…

– Secretara de măciuci, m-a întrerupt omul legii. Ce-ai găsit la ochiosul ăsta? Aaa, că are mustaţă? Am şi eu, şi-a mângâiat el mustaţa privindu-mă în ochi.

În momentul în care a zis „ochiosul”, m-am uitat spre şofer. Coborâse din tir şi venea spre noi. Era negru-căldare, plin de motorină pe haine, pe faţă, doar ochii îi sclipeau în cap. Nu îl văzusem bine până atunci. Mustaţa i se răzvrătise, firele de păr erau orientate în toate direcţiile ca o pădure sălbatică şi neagră sub un cer înnoptat. Mi-a venit să râd, dar m-am abţinut.

– Dacă actele nu sunt în regulă, sunaţi patronul şi vă confirmă.

– Nu e nevoie, sunt în regulă. Drum bun! mi-a urat el, stânjenit.

Am mulţumit şi am urcat în cabină. Mi-a venit să plâng. Uşor te mai judecă lumea. Eu stăteam între străini, iar lumea se uita chiorâş după Revoluţie. Ursul, ursul! Trece ursul…

După moartea lui Ali, Hossein şi-a deschis singur o firmă în blocul Dalles. Am mers şi am lucrat pentru el ca director, până acum trei ani. Şi-acum, când trec pe lângă bloc, prima dată îmi îndrept privirea spre balcon, văd perdelele trase şi un gând lăuntric nu-mi dă pace. „Aici mi-am lăsat tinereţea…” Apartamentul e pustiu. La intrarea blocului este o cruce de fier, ridicată în memoria şi pentru cinstirea unor tineri căzuţi la Revoluţie. Un vecin mi-a spus că o fată a fost împuşcată chiar în scară. Urmele palmelor ei pline de sânge strigă de sub straturile de vopsea. La Dalles s-a murit.

Am rămas cu sechele. Mi se întâmplă să visez. Am un vis redundant. Sunt singură. Merg pe o cărare îngustă. E toamnă, pământul e reavăn şi galben, nu e ca pământul ţării mele. Găsesc un sat. Casele sunt mici, de pământ. Intru într-o casă. Mă aflu într-o odăiţă joasă, cu un ochi de geam rotund. Mă uit prin el şi văd că e seară. Afară, lumina e argintie, sticloasă. Se aud glasuri. Vin oamenii locului. Sunt osteniţi, au feţele arse de soare şi tenul măsliniu. Femeile au basmale negre şi ochii mari, rotunzi. Nu-i recunosc, dar ei nici că mă văd. Vorbesc într-o limbă pe care nu o înţeleg. Mă simt pierdută, de parcă m-am rătăcit în meandrele timpului. Oamenii ăştia cred că au trăit cu un secol în urmă. Şi mă trezesc, la fel de pierdută, aruncată în lumea prezentă…

Am fost de multe ori în Iran. Am fost impresionată de această ţară. Am vizitat muzee, locuri, am participat la târguri, am stat la masa iranienilor şi am împărţit mâncarea ca fraţii. M-am uitat cu atenţie în jur şi am filmat cu ochii tot ceea ce am putut vedea. Mulţi m-au perceput ca pe o soră, însă fiecare ţară e a cetăţenilor săi. Dumnezeu a creat Pământul şi l-a dăruit oamenilor. Fiecare îşi iubeşte ţara lui, pământul lui.

Eram singură în vila din Teheran. Fereastra era numai puţin deschisă. Perdeaua lungă şi grea rămăsese neclintită. Aerul cald de-afară mirosea a lemn încălzit. O plasă de foc plutea nevăzută deasupra acelui oraş străin. În curtea casei de peste drum, doi copii udau cu furtunul cimentul încins. Rădeau şi se stropeau. O femeie îmbrăcată într-un chador înflorat stătea lângă camionul oprit în dreptul porţii plin cu saci de cartofi. Şoferul brunet coborâse şi îi alegea la indicaţiile ei cartofi, „sib zamini”, adică „mere de pământ”. Toate curţile învecinate erau sufocate de ciment. Fiecare copac era udat ca florile. Fără apă, aici nu ar fi fost viaţă. M-am gândit la ţara mea şi gândul mi s-a strecurat printr-o fereastră verde, în care copacii loveau cu ramuri doldora de frunze. Şi am văzut ploaia şi pe mama închinându-se: „Aşa, Doamne, dă-ne ploaie, Doamne, dă-ne pâine”…

Mama…Sunt optsprezece ani, anul acesta, de când a murit, fără să zacă, fără un rid adânc. Uneori, mi se pare că i-am uitat glasul, dar mirosul, nu. Mama mirosea a mere coapte, a struguri şi a soare, pentru că râdea mult. Avea miros de iarbă, parcă o văd pe poteca de troscot, „drumul căruţei”, cum îi ziceam noi. Voiau să taie un viţel şi nu le mergea frigiderul. Le-am cumpărat o combină Zanussi şi am dus-o cât am putut de repede, cu nişte prieteni, cu o Dacie Break. Mama nu era acasă, se dusese la nişte vecini. Am strigat-o tare, la noi curţile sunt mari, şi mi-a răspuns de undeva, din spate. Am venit spre ea şi ne-am întâlnit la mijlocul potecii de troscot. M-a întrebat: „Ce e cu tine?”. „Ţi-am luat frigider!”, i-am zis eu. Credeam că o să se bucure, aşa cum se bucurase altădată pentru orice nimic, dar atunci ea mi-a zis, mai mult şoptit: „Ce mai fac eu cu el?!” Nu după mult timp, mama s-a dus, iar dacă e să mă întrebe cineva cum mi-o amintesc pe mama, i-aş spune că o văd mergând pe poteca de troscot, mergând, mergând…

Mama a murit uşor, pe 22 iulie 1999. Pe la 11

dimineaţa, a căzut din căruţa cu paie şi la 1 fix a murit. A mai trăit trei ore. Dimineaţa dusese laptele de vacă la centrul de colectare şi îi rugase pe oamenii aflaţi la rând s-o lase în faţă. S-a dus cu tata, mâncaseră la capul locului şi apoi au strâns paiele. Mama stătea în picioare în căruţă şi primea paiele pe care tata i le întindea cu o furcă. Din senin, a căzut. Cu paie cu tot. A paralizat pe loc, de la mijloc în jos. Tata a căutat în tot câmpul oameni, pe cineva să-l ajute. Mai sus de ei, a găsit un cioban cu oile. Au pus-o pe o prelată pentru ploaie şi au aşezat-o pe paiele rămase. Căruţa mergea încet ca un murmur. Era ultimul drum către casă. Vecinii ieşiseră la porţi. Mama le trimitea bezele, cu privirea lipită de cer. Avea sufletul uşor, un singur gând nu-i da pace:

– Mitule, eu mor, şi-mi pare rău că nu i-am făcut şi eu nuntă fetei…

(fragment din „O carte pentru primăvara mea”, ed. Eikon, 2017)