N-am visat niciunul dintre morţii mei

Când m-am dezmeticit, mâinile şi picioarele îmi erau strâns legate şi eram aruncat în spatele unei furgonete care gonea cu o viteză nebună. Capul îmi era acoperit cu un sac. Am încercat să mă eliberez, dar o lovitură în ceafă mă trimise într-un leşin lung. M-am trezit într-o cameră aproape goală zăcând pe un covor persan viu colorat ale cărui desene m-au făcut să mă gândesc imediat la covorul din casa lui Korbatov pe care zăcuse cu capul zdrobit boxerul Dimitri, şi unde eu dădeam afară din mine diamantele aduse din Moscova. E ciudat cum ne funcţionează mintea atunci când suntem în pericol de moarte. Dacă eşti încolţit şi nu ai nici o alternativă, mintea e ca o căprioară care, înconjurată de lei, va continua totuşi să-şi rumege ultima îmbucătură de iarbă, în timp ce caută disperată o portiţă de scăpare. Eram legat, dar încă eram întreg. Doi bărbaţi tineri intrară în cameră. Unul avea o sticlă de apă şi o farfurie cu pilaf, celălalt un automat Kalaşnikov îndreptat spre mine. Mi-au tăiat legăturile de la mâini şi mi-au întins farfuria. Am luat câteva înghiţituri sprijinit de perete şi am terminat sticla de apă. A venit un al treilea, un arab mustăcios pe la patruzeci de ani, care mi s-a adresat destul de blând într-o engleză bună.

-Dacă încerci să fugi, eşti un om mort. Doar ai tăi te mai pot scăpa. Sper să vă preţuiască destul pentru un schimb rezonabil de prizioneri. Dezlegaţi-l.

M-au împins pe nişte scări şi am ajuns într-o cameră la etajul de sus. Înăuntru erau doi Marines din plutonul meu, Tod Kinley un tip de 24 de ani din Nebraska, un bărbat scund, dar foarte puternic fizic, şi Jeff Burton din Florida care „îmbătrânise” ca şi mine, la 21 ani, în Falujah. Stăteau amândoi pe câte un scaun cu nişte priviri speriate de moarte care îmi dădură fiori. Tod era rănit la braţul stâng dar îl pansaseră destul de bine. Mi-au arătat scaunul din mijloc. În spatele nostru erau şase insurgenti îmbrăcaţi în negru, cu feţele acoperite, înarmaţi cu tot ce aveau în dotare: automate, mitraliere, aruncătoare de grenade. Unul ţinea în mână o sabie lată care nu prea îşi avea rostul într-o trupă modernă de comando. În faţa noastră, pe un tripod, era îndreptată spre noi o cameră de filmat Sony, un model destul de vechi.

-Hai, zâmbiţi, domnilor, o să vă vadă în curând toată lumea.

Brusc m-a inundat o ruşine fără margini. Ruşinea de-a fi ajuns chiar eu prins de viu de ticăloşii aştia care acum voiau să ne folosească înainte de-a ne trimite pe lumea cealaltă. Dar mai mult decât orice mă simţeam vinovat de moartea lui Bob şi de faptul c-au pus mâna pe noi. Că ne-au atins. Un Marine adevărat poate fi atins doar de gloanţe. Mă vor vedea toţi la televizor, umilit, călcat în picioare. Mama, în închisoarea unde era, bătrânul Ivanov şi Vladimir, toţi ai mei din Rusia, dar mai ales Alina care s-o fi săturat oricum de aşteptat şi care-şi va folosi de-acum parfumul Opium la altceva. Poate că se va culca din nou cu Erick, care se va bucura c-am dispărut.

În timp ce mă uitam la un puşti de vreo 15-16 ani care pregătea aparatul ca să ne filmeze, am auzit din spatele meu vorbindu-se ruseşte. Nu mai auzisem vorbindu-se ruseşte de multă vreme şi cele câteva propoziţii care mi-au zburat pe la ureche veneau parcă dintr-un trecut de care uitasem. M-am abţinut ca să nu întorc capul.

-N-o să obţinem nimic cu nenorociţii ăştia. Mai bine le-am tăia capetele şi le-am trimite americanilor ca să se cace pe ei de frică, spuse cel cu sabia în mână care vorbea o rusă cu accentul celor din sud. Aveau feţele acoperite amândoi, dar ochii negri, bărbile care se vedeau cât de cât m-au făcut să cred că trebuie să fi fost nişte ceceni care se alăturaseră insurgenţilor. Câţiva fuseseră prinşi vii nu de mult. Dacă vor afla că sunt rus şi evreu pe deasupra, mi-era clar că nu voi mai ieşi de-aici cu capul pe umeri.

Şeful lor şi-a acoperit şi el faţa după care au început filmările. Vorbea în arabă, răstit şi sumbru şi toţi se comportau ca şi cum ar fi fost vorba de un adevărat show în direct. La un moment dat, şeful lor mă arăta cu degetul, iar cecenul din spatele meu m-a apucat de păr şi mi-a pus brutal sabia la gât. Am încercat să mă apăr şi având mâinile libere l-am luat pe cecen de încheietura mâinii şi am încercat să-l dau peste cap. Simţeam tăişul sabiei tăindu-mi beregata şi capul căzându-mi pe podea, de unde poate că aş fi mai apucat să-mi arunc o ultimă privire. Nu mi-au tăiat beregata, doar m-au lovit în ceafă şi m-au aruncat pe podea. Şeful lor s-a înfuriat şi-a oprit filmarea, apoi mi s-a adresat:

-N-o să-ţi tăiem capul dacă ai tăi vor face ce le cerem. Oricum, tu vei fi primul care-l vei pierde dacă va fi cazul. Roagă-te.

S-a reluat toată filmarea de la capăt, şi-au încordat iarăşi muşchi şi şi-au arătat mândri armele şi ura. Am auzit din nou cuvântul Alah de sute de ori şi mi-am ţinut respiraţia atunci când cecenul mi-a pus din nou sabia la gât. Puţea rău de tot a transpiraţie, dar nu de asta mă abţineam să respir adânc. Dacă mi-aş fi mişcat mărul lui Adam cât de cât m-aş fi tăiat singur în tăişul bine ascuţit. Era clar că nu era o sabie de paradă. Mă străduiam să arăt cât mai demn. Au încheiat triumfător strigând „Alah Akbar”, după care s-au uitat la ecranul aparatului ca să vadă dacă a ieşit totul bine. N-aveam nici o îndoială că vom apărea în foarte scurtă vreme pe Al-Jazzira şi apoi pe toate televizoarele din lume. Priviţi cum tremură elita armatei americane. Mă gândeam că dacă i-aş smulge celui de lângă mine Kalaşnikovul aş avea poate o şansă dintr-o mie ca să apuc să trag eu primul. Oricum, ne-ar fi masacrat. Au scos apoi din aparat caseta şi băiatul care a filmat a plecat cu ea. L-am privit atent tot timpul. Şi el m-a observat în timp ce filma. Era un puşti care încă nu ajunsese să se radă şi care avea pe obraz o cicatrice mare de la colţul buzei la urechea stăngă. Îl mai văzusem parcă undeva.

Ne-au legat apoi mâinile la spate şi ne-au dus înapoi. Am schimbat câteva priviri cu Tod şi cu Jeff, priviri disperate care ştiam că în situaţia asta au aceeaşi valoare ca şi banii tipăriţi sub Sadam. M-au dus în aceeaşi cameră unde cei doi ceceni mi-au legat şi picioarele. Dacă era după ei, cred că mi-ar fi tăiat gâtul chiar atunci. Îşi descoperiseră feţele şi ţineau fiecare în colţul buzelor câte-o ţigară Marlboro. Evitau să mă privească în ochi, probabil ca să nu mă ucidă din greşeală cu ura din ei. Mormăiau înfuriaţi tot timpul.

-Miroşi deja a hoit băiete, bodogăni unul în rusă. Mă şi apuc să-mi ascut sabia din seara asta.

Au stins lumina şi au trecut în camera de alături de unde i-am auzit înjurând. După ce s-a oprit curentul electric, s-a făcut linişte. Un miros gros de fum se strecura pe sub uşă, amestecat cu alcool. Până la urmă, şi musulmanii se învaţă cu vodca. Am stat toată noaptea culcat când pe-o parte, când pe alta. Am reuşit să adorm puţin spre dimineaţă după ce m-am gândit la ai mei. Mi se păreau cu toţii un fel de sfinţi, sfinţii mei, care deşi nu făcuseră încă nici un miracol, mă gândeam că poate vor pune mână de la mână şi vor face acum unul, pentru că simţeam că se gândeau la mine şi că ştiau în ce mare rahat mă aflam.

Când am adormit, am visat deşertul din Utah şi pe Vladimir care-mi spunea într-una „ţi-am spus sa nu te înhăitezi cu ăştia”. N-am visat niciunul dintre morţii mei, care ar fi fost normal să mi se arate, fiind atât de aproape de ei.