Manuscrisul de pe balcon (II)

Orașul e prins în menghină. Închis. Zăvorât. Blocat. Întemnițat. Îmi amintește de experimentul Universul 25 despre care vorbeam cu un amic acum câteva zile, suprapopularea și saturația face din paradis iad. O colivie uriașă în care oamenii au început să tragă de gratiile imaginare care s-au ridicat în mintea lor odată cu izolarea.

Până la urmă ce se poate izola? Aici unde locuiesc barierele sunt permanent jos, multe străzi închise, hump-uri noi ridicate, din asfalt sau țepi, indicatoare peste tot cu drum închis, semnul interzis îl văd tot mai des, mai ales cel care reprezintă o adunare de oameni. Magazinul din apropierea casei la care merg uneori are la ușă dezinfectant, măști, mănuși, fiecare se servește și intră, gratuite din partea casei, doar, doar să intri și să cumperi. Peste tot sunt afișe cum că tot personalul este testat de virusul care ne-a dat dureri de cap, că se face curat nonstop, și cu toate astea sunt doi, trei cumpărători, în rest numai și numai oameni care spală și șterg, toată lumea cumpără online, sunt printre puținii care preferă metoda clasică. Metoda clasică de a fi om. A da click dintr-o dată mi se pare dezumanizant. Între tatăl meu care planta legume, le îngrijea câteva luni și până în acest moment al click-ului când ai tot ce vrei la ușă e o generație și poate nici atât, mă simt prinsă la mijloc, de-abia acum mă simt o piesă strânsă în menghină care trebuie prelucrată. Tendința mea este de a da înapoi pentru că deja le-am spus că vara asta, începând cu luna iulie, voi fi la țară să plantez, să îngrijesc, cu tot ce implică, pădure, râu, vie, livezi… Revin la Universul 25 cu impresia că-l trăiesc…

Pământul care nu e lucrat și este lăsat neîngrijit îl vor năpădi buruienile, ciulinii, șerpii își vor săpa cuiburi, șoarecii la fel, dacă eventual mai are și o casă șindrilele vor fi smulse de vânt, iarba va crește prin dușumea…. La fel cum s-a întâmplat cu această foaie pe care am lăsat-o în paragină, acum, după nici mai bine de-o săptămână găsesc câteva paragrafe în care nu mai înțeleg ce am vrut să spun și nici care e legătura dintre ele, trebuie neapărat să curăț, să recitesc de la început, ceea ce mi se pare chinul de pe lume. Sunt însă nevoită să o fac pentru că, observ că sunt de fapt 3 pagini, iar câteva pagini înseamnă muncă, trezit la 5.30 dimineața și aerisit sufletul în această fereastră a documentul word. Am pierdut deja 3 zile de când mă tot învârt și nu scriu nimic, nu-mi place să reiau, de fapt nu pot, am impresia că dacă intervin e ca și cum aș pune un baraj, opresc curgerea. Practic îmi e silă să dau cu dalta într-un ciment care s-a întărit, mă gândesc să renunț și să deschid alt document word, o altă pagina albă, un alt câmp înzăpezit prin care trebuie să trec. Îmi amintesc de bunica care-mi povestea de tatăl ei pe care eu nu l-am cunoscut, care era ținut de fratele ei într-o cămăruță și nu trecea pe la el cu zilele, când se ducea ea îl găsea mort de foame și murdar, abia se ridica din pat, dar fratele ei îl lăsa așa pentru că era bătrân și nu mai putea face treabă, bunica însă se ducea de câte ori putea, mereu o auzeam: Fetele sunt mai miloase. Oare din același motiv am revenit la foaia asta?!

Amintirile la fel ca lucrurile bunicii se păstrează bine dacă nu intră în contact cu lumina, stau cuminți pe întuneric și e bine să nu umblăm la ele pentru că există riscul să intre vreun fluture să roadă. De câte ori scotea din ladă haine, pături, marame, cămăși, ii, toate erau intacte, nu erau pișcate de molii, iar culorile se păstraseră foarte bine. Lavanda și frunzele de tutun erau de-acum fărâmițate și împrăștiate prin toată lada. La fel și amintirile au și parfum și otravă.

În fine, îi las pe alții să se ocupe de acest studiu al dezgropării morților din manuscrise, până la urmă… totul a început firesc: Oriunde merg am cu mine o agendă mică de buzunar, o foaie împachetată în două părți sau mai multe, un creion sau un pix, nu puteam ieși pe balcon fără aceste accesorii devenite cu timpul inerente, unele femei au cu ele rujuri, creioane dermatograf, oglinjoare, da, până la urmă și eu mă uit din când în când în reflexia hârtiei, cred în principiul: Trebuie să ai mereu o plasă pregătită, nu știi niciodată când îți cade o piatră prețioasă din Rai.

După care terenul viran al foii e supus diverselor munci pregătesc ustensilele, brăzdez, pun cuvinte la încolțit care vor deveni vrejuri lungi, idei, povești, povești care vor sugruma sau care pur și simplu nu vor fi băgate în seamă, însă poveștile au fiecare câte un fruct, câte o morală din care gust chiar dacă e otrăvitoare o scriu mai departe pentru că e adevărată, la fel cum în pădure sunt tot felul de fructe sau ciuperci otrăvitoare, asta nu înseamnă că nu le văd, ba da le văd foarte bine și de regulă sunt și foarte frumoase. Continui să înfrunt realitatea chiar dacă pare o lighioană de talie mare, cu cât ne apropiem ne împrietenim și apoi zăbovim toată ziua împreună, e o lume minunată!

Privesc asfințitul considerat premergător nopții sau morții, dar nu aș uita faptul că și în noapte există viață, de fapt copii cresc în somn, plantele la fel, multe animale vânează, mulți oameni stau la pândă, și-n timp ce privesc creionul și el tot acum se formează, capătă sens, crește și el ca un vlăstar și totul capătă un sens odată cu jocul de culori, cu jocul de cuvinte.

O nouă foaie albă pe care o dau mai departe vine ca o nouă zi. Poate că îmi fac un plan, dar nu voi ști dacă va fi întru-totul așa cum doresc. Pentru a descifra tot ce se întâmplă pe cer de la răsărit la apus trebuie să văd, să aud, să miros, nu pot fără simțurile care mă leagă de mediul înconjurător, nu mă pot scufunda în pagina albă, unde de cele mai multe ori e întuneric iar lipsa oxigenului înfundă urechile.

Asfințitul este precum pagina manuscrisului, mi-ar plăcea să cred că în amestecul soarelui cu cerul și nu doar atât sunt și eu integrată, amestecată cu pata mea de viață, și dacă lipsesc doar o singură seară de pe balcon tabloul nu va fi complet, așa cum remarcasem acum două zile lipsa vecinei și semnul ei cu mâna făcuse ca seara să fie diferită. Mă tot uitam spre casa ei și degeaba, tot ce pot spune cu siguranță ironică e că, omisiunea ei este carența mea.

Sunt parte a acestei compoziții artistice perfuzată din propriile așteptări, tabloul în care pot interveni doar tacit și mai ales prin nemișcare, simplă prezență se exfoliază și se duce până la dizolvare.

Uneori un avion își lasă urma fumului ca un cuțit care a tăiat pâinea caldă, numai bună de mâncat. Nu e nici nostalgie, nici vis, nici melancolie, e o stare de fapt pe care o trăiesc, un timp prezent din care facem parte. Aș vrea să scriu ceva în acest manuscris început aici la etaj, suspendată între două lumi, dar uneori devine un nonsens să scrii, să citești și chiar să gândești în astfel de momente când e indicat să te lași furat. E ca un somn care mă ia din senin și mă atarge în abis fără să pot opune niciun fel de rezistență. Când eram mică, începuse o furtună, îmi amintesc și acum cum crengile se roteau prin copaci, cum frunzele cădeau, erau luate de vânt și asta parcă îmi amintea că mai fusese cândva, mama era agitată, îmi spunea să intru în casă, și atunci am întrebat-o: Toate zilele sunt la fel? Ea a râs și a spus: Nu! Eram convinsă că da, zi de zi, dădeam perdeaua la o parte din fața ferestrei atunci când mă trezeam și-l vedeam pe bunicul trecând cu pași mici, înceți, interminabili, ieșeam afară, pisica miorlăia, bunica zâmbea mereu, părea că totul e neschimbat. Azi pașii bunicului au fost preluați de ai tatălui meu, mama și-a asumat privirea purtătoare de grijă și grimasele bunicii, pisicile au predat și ele ștafeta, dar au același miorlăit, vântul uneori e la fel năpraznic, căldurile mai mari, copilăria undeva departe, tristețile mai multe.

Micile fericiri precum a îngriji o pisică sau a îngriji câteva flori pe un balcon sunt pe măsura animăluțului sau a obiectelor, plasa de protecție pe care acrobatul sare de la înălțime în ea se expandează când sus, când jos până se oprește, așa începe fericirea când simți aerul în piept că rupe gratiile unei firi normale, pentru că da, m-am gândit destul de bine, fericirea nu e ceva firesc, toată lumea tânjește și nici măcar nu știe spre ce. În multe capcane a trebuit să cad să-mi dau seama că nu sunt contemporană cu fericirea, din simplu motiv că nu există ci nu pentru că nu am ajuns la ea. Nu știu ce forma extraordinară îmbracă, dar o pot ghici și o pot intui foarte bine, și tind tot mai des să cred că fericirea e forma supremă de anihilare, atunci când ești atât de plin și atât de zero în același timp, când nici nu verși, nici nu aduni, când uiți.

Fericirea începe pentru toți la fel, când de multă vreme mergeai pe o sfoară la mare înălțime, cu frică, mereu ca un acrobat începător, niciodată cu experiență suficientă, și cazi, nu din greșeală, ci de bună voie, plasa te aruncă de câteva ori, expandează mai ales în piept, dar te prinde de fiecare dată, atunci îți dai seama câte lucruri minunate te așteaptă.

Îmi place să alerg la 6.30 dimineața cu soarele în față, pe faleza din fața casei care are o lungime destul de acceptabilă, 1100 m. În dimineața asta, surprinzător era vânt, valurile se spărgeau de dig cu putere și apoi se duceau înapoi în mare, încât la o privire de ansamblu totul părea un pahar plin cu apă pe care cineva-l bălăngănea stânga-dreapta și care la un moment dat a dat pe-afară. Totul la locul lui de frumos, Dumnezeu părea că se trezise și El de la prima oră, că-și făcea treaba foarte bine, dar uneori, ca noi toți se mai și joacă. În partea dreaptă a falezei este un debarcader de yacht-uri private, iar în stânga un cimitir de vase din lemn, trebuie să te hotărăști în ce parte privești dacă vrei să te lași prins în plasa unor gânduri exuberante cu croaziere și scufundări printre pești colorați sau să cazi pradă amintirilor și nostalgiile corăbiilor semiscufundate și deteriorate, sunt două lumi la extreme, eu la mijloc. Se poate închiria un yacht pentru câte ore și pentru câte persoane vrei, pe mine m-ar fi interesat varianta 3 persoane, 2 ore, 50 euro, dar niciodată nu am avut timp, deși toate astea sunt la niciun minut de mers pe jos. Mă întreb de ce mă plâng, nu am nicio scuză, mi-au trecut multe lucruri frumoase prin mâini pe care le-am scăpat din nebăgare de seamă. Trebuie să conștientizez unde sunt și să încep să privesc în jur. Niciodată nu am privit la adevărata frumusețe și valoare și am luat totul normal, banal, așa a fost să fie, fără să am vreun merit. Și deodată mă întreb: Ce e cu mine aici în acest loc, atât de comun, atât de străin?! Mereu caut ceva care să mă lege de locul nou ivit în fața ochilor sau de omul nou pe care-l întâlnesc, o amintire sau orice altceva din altă viață, și dacă găsesc mă bucur iar de axioma: Nimic nu e întâmplător!

Replica din filmul de ieri: Computerul nu deosebește bucuria sau tristețea, sunt ambele impulsuri electrice, pentru corp la fel, diferența dintre extaz și durere o face conștiința, astfel că dacă ești în comă, fie că te sărută cineva pe obraz, fie că îți dă o palmă pe același obraz, corpul înregistrează doar impulsuri electrice. Și asta mi se pare că se întâmplă tot mai des de câte ori ies pe balcon, bucuria sau tristețea nu le mai deosebesc…

(sursa foto: blackwingpages.com)