Simţul mirosului

O, Doamne, de câtă vreme mi-am exersat

simţul mirosului! Ca orice degustător profesionist,

am început uitându-mă în ochii câinelui,

în oglinda fluviului carpatin,

care mă învăţa o altă tablă a înmulţirii,

în geometriile sepalelor – îmi plăcea magnolia,

câteodată m-au păcălit lăcrămioarele şi zambilele ―,

în autobiografia mamei, la pagina îndoită

în dreptul cozonacului de la Dunăre…

Am băut apă sfinţită la mănăstiri ―

nu e de neglijat nici simţul istoriei, desigur ―,

am atins pietre funerare, bazilici, statui,

sanctuare, troiţe, săpături arheologice ―

există pericolul să iei vreo ciupercă,

dar astăzi sunt atâtea loţiuni mântuitoare…

Am făcut fotografii copiilor

doar când ascultau basmele omului…

“The things you are passionate about

are not coincidence, they are your calling.”

Târziu, după ce mâncasem jumătate

din binevoitoarea roată de turtă dulce,

am gustat prefăcutele miasme ale lumii.

Hingherii au trecut pe strada mea,

am călătorit fără bilet pe apele fluviului,

am ucis lebăda neagră,

am renunţat la florile cu bulbi rustici

în favoarea celor cu deznodământ de spini,

am decupat culoarea roz din albume,

am devenit vegetariană,

mi-am vândut colecţia de icoane pe sticlă,

mi-am amanetat ideile principale,

dicţionarul de inevitabile criptonime,

am vorbit de trei ori pe zi, numai înainte

de masă, cu oameni care zâmbeau Cro-Magnon,

le-am spus copiilor să se îndrăgostească

şi, uite-aşa, mi-am pierdut simţul mirosului…

În imagine: Osnat Tzadok – Red Kiss