De-acum străină mâna ta

Mai mult, tu nu vei mai vedea
Nimic, nici cer, nici flori.
S-au prăfuit din zarea ta,
Ca niște nori.

Nici zare nu vei mai avea,
Nici ochi cu care s-o măsori
În geamuri prin perdea.
De-acum străină mâna ta
Îți va ședea deoparte,
Ca un condei, pe undeva,
Alăturea de-o carte.

Și ochii tăi, de gura ta,
Vor trece mai departe,
Decât un nufăr de o stea.
Orbit-a viața și, cu ea,
Și cântecul și luna,
Și unda-n care strălucea
S-a stins pe totdeauna.

Tu pentru veci tu nu vei mai fi,
Și-ai fost, cumva, vreodată?
Pustiul mă învălui,
Când sub un plop mi se trezi
Tot dorul de-altădată!

Durerea mi se pierde-n fum,
Tot căutând un vreasc de rost
Într-aste drumuri fără drum,
În care toate doar au fost,
Și nu mai sunt acum.

Tudor Arghezi, „Doliu”