Carmen Firan 
Stewardesa îmi spune că nu stau pe locul meu
Litera F e la fereastră, rândul 33 mult mai în spate
Vă rog să mergeți acolo unde ați fost destinat
Locurile cele mai bune se plătesc și toate sunt luate.
Mă întorc acasă peste treizeci de ani
Cu pașaportul expirat de câteva ori dar acum valabil pe viață
În fotografia digitală semăn cu colega mea din ultima bancă
Pe vremea când la florării se vindeau crizanteme de plastic
Și borcane cu piure de spanac
O lume falsă, doar trupul tânăr era adevărat.
De pe fereastra ovală apusul de soare
Pare un cartof dulce zdrobit cu furculița.
Sclipesc primele stele pe bolta încovoiată
Sub orizontul meu de așteptare.
Nici vorbă, îmi spune vecinul de scaun,
Sunt avioane, ori poate sateliții lui Musk
Plecați cu burta în jos la plimbare.
La graniță un ofițer mă întreabă direct:
Cât stați la noi? Sau v-ați întors?
Taxiul intră pe strada copilăriei. Șoferul își face o cruce
Cu geamul deschis. Din curtea bisericii latră un câine străin.
Nu vă prindeți centura, totul aici e permis.
Oprește și mă lasă în fața unei farmacii.
Poate m-a dus la o adresă greșită. Unde e casa?
Amintirile au trebuit îngropate, îmi spune
Au crescut buruieni pe ruine.
Casa nu e locul unde ai dormit peste noapte,
Casa e timpul când puteai fi fericit din nimic.
