La 21 de ani

Pe cei din plutonul meu i-am scos în zilele care au urmat din nişte ambuscade unde intraserăm ca proştii şi din care am scăpat doar cu doi marines răniţi. Insurgenţii puseseră stăpânire pe o bună parte a oraşului şi încercau să ia din nou controlul, executând cât mai mulţi dintre localnicii care colaborau cu noi. O bombă la staţia de poliţie, încă vreo trei familii ca a lui Sahib exterminate şi noua armată şi poliţie irakiană dispăru peste noapte cu echipament cu tot. Am fost puşi imediat în stare de alertă şi de a doua zi am primit ordin să tragem în orice mişca după lăsarea întunericului. Nimeni nu avea voie să mai circule prin oraş după ora şase.

Era clar că insurgenţii aduseseră trăgători de elită, pentru că în fiecare zi ucideau câte un marine sau doi, împuşcaţi cu precizie în gât sau în frunte. Într-o seară, când ne retrăgeam spre barăci, am auzit pentru prima dată sunetul înfundat al unui glonte care se înfige în carne şi-n os. Eram spate în spate cu Jack, un băiat din Minneapolis căruia îi trecuse un glonte pe lângă vesta de protecţie, îi sfărâmase o coastă care se rupsese ca o aşchie şi la ieşire se oprise în vesta mea de protecţie. Parcă mă bătuse cineva pe umăr. M-am întors mai repede decât aş fi crezut că pot s-o fac şi am descărcat tot încărcătorul în direcţia din care se trăsese. Am apucat să văd norişorul de fum care tocmai se strecura dintr-o ferestră. Sunt sigur că l-am lovit în plin pe unul, deoarece am văzut prin lunetă o mână care cădea în spatele unei geam spart. Nu cred că fusese un trăgător prea bun, însă reuşise să bage groaza în noi. Fusesem şi eu uşor rănit în umăr de glonţul care ricoşase, o zgârietură pentru care am refuzat îngrijire medicală sau vreo mică permisie.

Secretul rezistenţei în condiţiile astea era să stai ocupat cât mai mult posibil. Din păcate, m-am reapucat de fumat, pentru că ţigara mă calma şi zece ţigări pe zi îţi ocupau destul din timpul care altfel ţi-ar fi ros mintea ca o carie.

Singura bucurie pe care am avut-o în Irak a fost în ziua în care m-am trezit cu Bob repartizat chiar în plutonul meu. Se îngrăşase puţin pentru că, reîntors în Alabama, se logodise cu o fată căreia îi plăcea să gătească şi pe care apucase s-o lase gravidă înainte de-a veni încoace.

-La întoarcere voi fi tată, Vitali. Dacă-i băiat i-am propus să-l numim Vitali. Ce zici de asta, bătrâne? Sunt sigur că nu mai e nici un negru în Alabama cu numele ăsta.

-Sunt onorat, ce să zic. Uite, dacă scăpăm de-aici şi voi avea un băiat, o să-i dau şi eu numele tău. Bob Ahmatov. Sună bine.

-S-a făcut, batem palma. Cum e pe-aici, bătrâne?

-Ca dracu. Nu seamănă nimic cu Boot Camp-ul nostru din California. Ţine-te după mine la început, ca să nu dai în primire. Ai nimerit într-o perioadă cam proastă.

Bob s-a prins repede despre toate trucurile din Fallujah. A înţeles bine pericolul şi mizeria străzii, fiind crescut în stradă şi „strada e o junglă pavată, bătrâne”.

-Un rahat de război. Păi aici e ca la mine în mahala. Dai colţul şi te poţi trezi omorât pe la spate, iar noi facem pe poliţiştii, bătrâne, asta facem. Doar că ăştia umblă cu bombe ascunse, cu aruncătoare de grenade şi-i doare în cot de moarte.

Eram nedespărţiţi. Imediat după venirea lui Bob, am împlinit 21 de ani şi băieţii m-au sărbătorit la popota batalionului cu un tort şi o sticlă de bere pe care a adus-o unul dintre ofiţeri. Ajunsesem la vârsta în care puteam comanda legal o bere în America, deşi trecusem de mult de vârsta la care puteam muri pentru ea.