Cristina Crețu 
Mă despărţisem, aveam douăzeci şi trei de ani, iar fiul meu avea doi ani. Vorba mamei, nu mai eram nici cu fetele, nici cu femeile măritate. Eu trăiam într-o lume a mea, aşa se întâmplă când suferi dincolo de limite, nu ştiu cum arătam, dar din cenuşa aceea care mă învăluise speram ca o pasăre să se ridice uşor, să-şi deschidă aripile şi să mă ia cu ea departe, să mă împlinesc ca om şi să mă întorc apoi şi să spun: „Sunt eu, nu mă mai recunoaşteţi? Eu asta sunt acum!”. Citeam în privirile tuturor compasiune, toţi voiau să mă ajute, mama da la tăiat un pui, ieşea cu el în faţa porţii, aşteptând să treacă vreun bărbat. Despica puiul şi îl aşeza pe jarul de coceni bătuţi. Inima puiului privea către cer. Când era gata, îl aşeza pe masa de sub nuc şi mă îndemna: „Ia şi mănâncă, că uite cum arăţi, ţi-au ieşit oasele”. Mâncam greu, stomacul îmi era închis şi aveam o privire de câine învăţat cu bătaia, însă cu fiecare zi ce trecea îmi reveneam şi mă deschideam ca o floare după o noapte mult prea lungă.
Era iulie şi am prins încă o praşă la porumbul părinţilor. Dam cu sapa şi mă gândeam: „Anul ăsta am muncit la două case, pe două pământuri, dar eu nu o să am nicio recoltă. Roadele mele s-au dus. Eu nu am niciun loc al meu. Mie îmi rămâne doar gândul că am trudit.” Aşa mă gândeam şi aveam grijă să nu ajungă colţul sapei la rădăcină şi să tai porumbul. Buruienile trebuiau stârpite, nu porumbul. Loveam cu năduf. Pământul era tare, dar se îmblânzea. Când îmi era sete, beam apă dintr-un ulcior mare de lut. Îl duceam la gură şi beam din apa vieţii.
S-a dus iulie, s-a dus august, iar din septembrie am început să culegem roadele pământului. Într-o zi i-am cerut mamei bani să-mi cumpăr o fustă, o bluză şi un spray. Nu mi-a dat, şi atunci un plâns a izbucnit din mine ca un vulcan.
– Am muncit, mamă, n-am cui să cer, atât am mai putut să-i zic şi mi-am simţit sufletul plin de amărăciune şi de neputinţă. Am plâns, am plâns. Mama s-a întors şi mi-a întins banii. Am îmbrăţişat-o strâns. Cât de mult a însemnat pentru mine gestul ei!
În noiembrie a început să ningă. Mă şi gândeam, „voi sta cu spatele lipit de sobă şi voi învăţa ca pe vremuri…”. Cumpăraserăm cărbuni şi i-am cărat cu roaba în şopron în câteva ore bune. Aerul era curat ca un suflet de copil. Era începutul iernii. Dansul primilor fulgi de zăpadă îmi adusese o bucurie nedesluşită în suflet. Eram acasă. Asta simţeam. Eram cu părinţii şi amândoi îmi iubeau copilul. Îmi găsisem locul şi parcă nu îmi mai trebuia nimic.
Pe la mijlocul lunii, mama mi-a zis:
– Cristina, vei pleca la Bucureşti. Am vorbit cu frati-tu. Vei sta două luni la el, fără niciun ban. Şi îţi cauţi gazdă după ce primeşti salariul. Tu eşti tânără, mamă, poţi să munceşti. Dacă eram eu mai tânără (mama avea atunci 60 de ani), mă duceam eu cu ziua, nu ştiu ce făceam, dar aşa, mergi tu şi ne aduci ce poţi şi am eu grijă de copilul tău. N-am să zic că e al tău, cum te-am crescut pe tine, aşa îl cresc şi pe el.
I-am promis că am să muncesc. M-am simţit responsabilă.
(fragment din „O carte pentru primăvara mea”, ed. Eikon, 2017)
