Adrian Sângeorzan 
Stăteam ascuns în spatele unor ochelari de soare şi citeam altfel decât ceilalţi feţele acelea arse de soare, brăzdate de riduri şi de o ură ascunsă. Adevărul era că în 2004 dădusem oraşul acela rău de tot peste cap, iar acum era greu să mai dregi lucrurile. Mă obişnuisem cu chipurile lor întunecate, cu mustăţile lor stufoase şi obrajii lor veşnic neraşi din care ieşeau nişte ţepi groşi în care dac-ar fi putut ne-ar fi tras fără milă. Bărbaţii, majoritatea tineri, păreau cu toţii nişte fraţi descinşi din aceeaşi familie, făcuţi de aceeaşi mamă. De ce oare ne urau atâta? De ce nu voiau oamenii ăştia să le umplem străzile cu neoane, cu restaurante şi baruri, cu bănci, staţii de benzină, McDonald,s-uri, şi „fast food”-uri chinezeşti? Într-un cuvânt, malaxorul american pe care-l vedeam acum cu alţi ochi şi de ai carui dinţi mi se făcuse tare dor.
Dar ce n-am putut pricepe de loc era de ce aceşti fraţi se urau atâta între ei. Sunniți sau șeiți – pentru noi erau totuna. Dacă urau ceva mai mult decât pe noi americanii, urau această mică diferenţă între ei, care-i făcea să-şi taie voios gâturile, să-şi pună bombe în pieţe, să-şi ucidă unii altora copiii.
Sahib, un irakian cu care lucram, zicea că acum o să-şi „încarce bateriile cu ură pentru încă trei generaţii”. Omul avusese un magazin mic cu baterii şi electronice, aşa că o fi ştiind el ce spune.
-Ororile astea se vor povesti în fiecare casă, din tată în fiu, cel puţin încă trei generaţii, care vor cere răzbunare, şi din răzbunare în răzbunare se scrie istoria pe-aici, marine Bitali. Cum e în America? Acolo nu mai e nimic de răzbunat?
-Nu ştiu, Sahib. Eu sunt născut în Rusia.
Bunicul meu Ahmatov spunea că istoria se scrie totdeauna cu multă ură şi sânge. Nu-ţi trebuia o minte de istoric ca să-ţi imaginezi ce s-ar fi întâmplat în locurile astea dacă noi am fi dispărut dintr-o dată. S-ar fi electrocutat unii pe alţii de la atâta ură adunată. Cred că ar fi putut să-şi lumineze frumos toate oraşele, dacă şi-ar fi putut transforma mânia în electricitate. Am încercat să aflu câte ceva despre ei de la Sahib, care, fiind sunnit, îmi prezentă desigur doar jumătate din adevăr, dar aici adevărul se arăta totdeauna numai în jumătaţi de măsură, iar noi, neînvăţaţi cu istoria şi cu toate minciunile ei, ne feream să ghicim la întâmplare. Eram soldaţi şi soldatul nu trebuie să gândească. Sahib părea să fi fost şi el soldat înainte, poate chiar ofiţer în fosta gardă republicană a lui Sadam, poate membru al partidului Bath, dar ce mai conta acum când încercam să-i ajutăm să-şi creeze din nou o armată şi o miliţie a lor, ca să se spele cu ele pe cap, când noi ne vom lua tălpăşiţa.
-Sahib, tu îmi aminteşti de Rusia, i-am spus într-o zi. Ai deprinderi de soldat, se vede… şi de membru de partid. Păi de oameni serioşi şi disciplinaţi ca tine avem acum nevoie. În Rusia, cică, n-au încredere în foştii comunişti, chit că toţi au fost înainte comunişti, într-un fel sau altul.
-Voi nu înţelegeţi ce-a fost aici, marine Bitali. Tu parcă pricepi ceva, dar restul…
Când spunea „restul “se referea, cred, nu numai la restul armatei noastre, ci al întregii Americii şi al lumii în general. Păreau o naţiune de neînţeleşi. Am avut cu el o relaţie bună, aşa cum au soldaţii adevăraţi care nu trebuie să-şi vorbească prea mult ca să priceapă că ceea ce se întâmpla acolo era peste voinţa şi înţelegerea lor. Ca în orice război, în care oamenii uită repede de ce şi pentru ce au început să se ucidă.
Sahib avea doi băieţi cărora le mijeau mustăţile şi o fată de cinci ani. Îi ţinea departe de Falujah, deoarece ajunsese căpitan şi patrula de-acum cu noi pe străzi, cu încă cinci irakieni. Erau echipaţi ca noi, atâta că lor nu le mai ajunseseră vestele antiglonţ sau ochelarii de soare şi aveau în mâini câte un Kalaşnikov. Puteai uşor să-i recunoşti după mustăţile şi bărbile veşnic nerase de vreo trei-patru zile. Îi vedeam zilnic, se instruiau cu noi şi mă întrebam cum se face de nu apucăm să-i vedem niciodată proaspăt barbieriţi.
Într-o mică permisie, Sahib şi-a adus familia într-o casă rămasă nedistrusă, care îi fusese dată pentru folosinţă. Duminică noaptea, a apucat să ne cheme în ajutor prin walkie-talkie-ul pe care-l avea. Când am ajuns la casa lui erau cu toţii morţi. Nevasta şi băieţii erau ciuruiţi de gloanţe, iar pe Sahib îl decapitaseră cu un brici bont cu care, probabil, tocmai se rădea. Îi puseseră capul în fereastră. Avea ochii larg deschişi şi doar jumătate din obraz bărbierit. Unul din marines a alunecat pe sângele închegat ca pe gheaţă şi n-a lipsit mult ca să începem să tragem. Cel mai frică ne era de explozibilele improvizate pe care le puteau ascunde te miri unde. Le declanşau de la distanţă cu câte un simplu telefon mobil. Frigiderele şi aragazele, pe care le umpleau cu dinamită, uciseseră destui marines. Casa, în afară de cadavrele lor, era goală. Se auzea doar scâncetul potolit al fetiţei care fusese lăsată în viaţă. Un glonte, care probabil ricoşase, îi nimerise pulpa piciorului şi pierdea sânge. Am luat-o în braţe şi am dus-o la spitalul nostru de campanie. Am stat acolo atât cât m-au lăsat cei din echipa de urgenţă. Spitalul de campanie părea ca dintr-o altă lume, o lume în care nu mai aveam nici un control şi în care ne rugam să nu ajungem niciodată. Strada, cu toate mizeriile şi pericolele ei, era de preferat.
În timp ce toţi se agitau în jurul fetiţei cu seringi, garouri, perfuzii, una dintre asistente a umflat o mănuşă de plastic şi a desenat pe ea o faţă comică. Fetiţa a început să râdă şi râsul acela mi s-a părut venit dintr-o lume care nu ajunsese încă aici. La imaginea asta am încercat să mă gândesc cât am fumat trei-patru ţigări, între barăcile în care dormeam. Capul lui Sahib în ferestră şi cel al sergentului Peterson rostogolindu-se în praf, creau un pandant bizar care parcă nu mai conta, pe lângă zâmbetul acelei fetiţe pe care-aş fi vrut să ştiu măcar cum o chema.
În noaptea aceea am adormit greu şi m-am gândit la Alina care avusese măcar norocul să fi fost înfiată şi să ajungă în ţara malaxorului. Dacă Alina ar vrea, am putea mai târziu s-o înfiem noi pe fetiţa lui Sahib. A fost, într-un fel, un gând egoist, pentru că doar voiam să adorm cu ceva pozitiv în minte. În ultima vreme, îmi era frică de vise care, noaptea, continuau nemilos ceea ce mi se întâmplase în timpul zilei. Am adormit totuşi şi, ca orice soldat care se respectă, până a doua zi am încercat să uit toată povestea, deoarece războiul încă nu se terminase.
