Adrian Sângeorzan 
Ajunsesem la gradul de sergent şi aveam în subordine zece oameni care credeau în mine. Ştiam că bună parte din războiul ăsta e o păcăleală în care ne prefăceam să credem cu toţii, aşa cum la douăzeci de ani te prefaci să crezi şi în moarte. Doar că ea, moartea, lua aici nişte înfăţişări reale, palpabile, ca de exemplu cea a sergentului Peterson, şi a celor doi din batalionul nostru care au dat colţul unei străzi câţiva paşi în faţa mea. Când am ajuns şi eu la colţul acela, bum! Am apucat să-i văd prăbuşindu-se. De fapt s-au împrăştiat în toate părţile. Mâini şi picioare desprinse. Sergentului Peterson încă i se mai rostogolea capul pe strada nepavată ca o minge ovală de fotbal şutată prost. Avea un cap frumos sergentul, bine ras şi praful roşiatic îi sugea rapid sângele ca o sugativă harnică. Păi cum să nu tragi?! Dar în cine să tragi pentru că nu prea apucam să-i vedem şi, când mişca ceva, băieţii trăgeau şi-n câini. Degeaba le strigam eu „trage la comandă”, ăsta nu era război.
Sergentul dinaintea mea fusese ucis în timpul celui de-al doilea asediu împreună cu alţi trei. Fuseseră făcuţi chiseliţă de-o bombă improvizată, pusă într-o maşină pe care o conducea o femeie cu un copil lângă ea. S-au dus cu toţii bucăţele mici, bine amestecate, în cerul comun al martirilor fără rost, unde sper că are loc un fel de globalizare a sufletelor, ca şi aici pe pământ.
Aveam de stat în Irak încă cel puţin 8 luni şi America se reforma în capul meu ca un rai păcătos şi confortabil în care de-abia aşteptam să mă reîntorc. Mama era încă la închisoare şi singurele legături cu ţara de adopţie le mai aveam prin Alina, care îmi trimitea regulat scrisori pe care le parfuma cu Opium. Ştia cât mă înnebunește parfumul acela şi aşteptam totdeauna să vină seara şi să intrăm în barăcile noastre ca să deschid plicul. Îmi pierdeam concentrarea ca pe vremuri, după o ţigară cu marijuana. Erau carduri de la Hallmark, gata tipărite, pe care ea adăuga câte ceva, plus o mare cantitate de Opium ca să mă termine. Acum nu mai suport parfumul acela care-mi aduce aminte de război şi de capul sergentului Peterson rostogolindu-se prin praf.
Înainte de-a pleca în Irak petrecusem cu Alina două săptămâni la New York. Părinţii ei erau undeva în concediu, aşa că am stat la ea acasă. Ieşeam doar noaptea ca să nu ne vadă nimeni. Ne-am jucat de-a îndrăgostiţii, de-a soţul şi soţia până când au început să ne sperie rolurile şi să intrăm în ele. Eu umblam gol cu halatul tatălui ei pe mine şi duceam noaptea gunoiul afară, ea făcea micul dejun pe la prânz, după care ne băgam în pat şi-o luam de la capăt cu hârjoneala. Seara comandam pizza sau mâncare indiană şi ne iubeam din nou ca disperaţii până curgea apa pe noi. Transpiraţia noastră mirosea a curry şi a mirodenii străine, dar nu ne păsa.
Aş fi vrut s-o cer de nevastă de-adevăratelea sau cel puţin să ne logodim ca să am şi eu o logodnică oficială în Irak. Când pleci la război şi ştii că poţi să mori, vrei să te legi pe veci de cineva. Ar fi ca o ciudată poliţă de asigurare pe viaţă, ceva care te-ar feri de piaza cea rea. Am văzut-o şi pe mama la închisoare, dar nu i-am spus că plec în Irak.
Într-o seară m-am dus cu Alina la bătrânul Ivanov, unde venise şi Vladimir care urma să-şi deschidă în deşert o tabără de reeducare a lui. Nu ştiu ce m-a apucat să-mi pun uniforma de marines.
-Ia te uită, îmi zise bătrânul, semeni tot mai bine cu căpitanul Ahmatov. Uitaţi-vă la poza aceea veche. Ştiu că te-a cam răscolit! Alina o privi îndelungat.
-Să ştii că semeni cu el, spuse ea.
-Vezi ce faci, băiete. Să nu iei şi tu Bagdadul…O altă cauză pierdută şi Irakul ăsta…
-Lasă naibii războiul şi vino cu mine în deşert, spuse Vladimir. Am nevoie de un asociat.
-Acum nu mai pot da înapoi.
Am avut o seară plăcută, într-o tihnă specială pe care o ai doar cu cei pe care îi consideri de-ai tăi. Mi-am amintit de serile de la Klin când ne adunam toată familia. Alina adusese ceva nou între noi, ceva ce numai o femeie poate să aducă. Din când în când, priveam tabloul acela sepia din care strămoşul meu mă iscodea cu privirea. Ideea că semănam cu el, războinicul comunist, mă tulbura ca o constatare grea şi definitivă.
