Adrian Sângeorzan 
În Irak am fost repartizat în Batalionul 3 de Marines care opera în Fallujah. Un oraş religios unde urmaşii lui Mohamed erau la mare cinste şi-n care te puteai trezi oricând în ceafă cu un glonte scăpat dintr-un Kalaşnikov AK47 care ţintea printr-o fereastră dosită.
Fallujah ajunsese un cazan clocotitor al urii în care veşnic ceva dădea în foc. După asediile din 2004 jumătate din oraş era în ruină, locuitorii fugiseră, iar cei care se încăpățânaseră să rămână păreau nişte umbre pe care nu le mai înfricoşa nimic şi prin care gloanţele noastre ar fi trecut ca prin nişte fantome nepăsătoare. Patrulam pe străzi cu degetul pe trăgaci, în timp ce cu o mână încercam să-i salutăm pe localnici bătând palma cu nişte copii nevinovaţi care nu ştiau dacă trebuie să ne urască sau ne zâmbească. Învăţaseră destul de bine să le facă pe amândouă în acelaşi timp. Odată ce ieşeam în stradă ştiam că trebuie să ţinem strâns rândurile, să deschidem bine ochii şi să nu mai avem încredere decât în noi şi în glontele care stătea de veghe pe ţeavă. Era un rahat de război, o hărţuială de nebuni în care cel care trăsese în tine cu câteva minute în urmă îşi ascundea arma şi începea să se roage nevinovat sau făcea pe mortul în timp ce sub sutană dezamorsa o grenadă.
Participasem la câteva acţiuni dure împotriva insurgenţilor care se întorceau naiba ştie cum din Bagdad, Mosul sau Ramadia şi puneau stăpânire sub nasul nostru pe câte una din mahalale. Unii erau luptători adevăraţi, pregătiţi să moară, sau cel puţin să facă pe morţii până te apropiai de ei şi începeau să tragă. Nu-i de mirare că băieţii îi ciuruiau şi dacă erau răniţi sau morţi de-a binelea.
Mă evidenţiasem nu atât prin curajul meu, cât prin intuiţie. Fusesem uşor rănit de două ori, nişte zgârieturi pentru care n-am avut nici măcar nevoie de-o permisie. Fusesem citat de câteva ori pe ordinea de zi, felicitat de superiori, iar maiorul Brown îmi spusese odată că mă „paşte” o medalie dac-o ţin tot aşa. Când auzeam de medalii mă treceau fiorii pentru că bucăţile astea de tablă sclipitoare se dădeau pentru fapte eroice, adică acele fapte care se măsoară după distanţa la care ai ajuns într-un anumit punct al nebuniei tale faţă de moarte. M-aş fi lipsit bucuros de ele.
Adevărul e că miroseam pericolul de la distanţă. În Irak, moartea are o duhoare a ei. Un amestec ciudat de sânge, sudoare acră, căcat de măgar, praf de puşcă, plus acea uscăciune înecăcioasă care vine din deşert şi dintr-un trecut al locului pe care urmaşii vechilor Babilonieni se prefac că-l mai ţin minte. Eram un ţintaş de elită, dar trăgeam numai atunci când trebuia, deşi nu cred c-ar trebui să se mai tragă vreodată cu vreo armă pe lumea asta. Aici nu prea aveam încotro. Glontele când îţi şuieră pe lângă ureche îţi porunceşte să ucizi.
Ce mă înnebunea cel mai tare la ticăloşii ăştia era că foloseau copii, care mişunau veşnic printre ei. Nişte băieţi neterminaţi, cu muci la nas, care-mi aminteau de copilăria din care de-abia ieşisem. Erau loviţi la grămadă cu adulţii. Într-o zi am găsit într-o curte doi puşti sfârtecaţi de-o rachetă trasă dintr-un elicopter Cobra şi trei femei moarte. Cel mai mare terci îl făceau zburătoarele. Dacă intram într-un rahat mai mare, chemam elicopterele care ne înfricoşau şi pe noi pentru că puteau să ne nimerească din greşeală. Nu mai vorbesc de avioanele F16 care semănau moartea la întâmplare şi care se spune că folosiseră napalm şi fosfor alb in timpul asediilor din Fallujah. Pieriseră sute de Marines aici şi, când noi le-am luat locurile, simţeam că moartea patrulează la pas cu noi pe străzi.
Aş fi făcut orice ca să ştiu că mă voi întoarce teafăr acasă, chiar dacă nu mai aveam o adresă în America. Detaliul ăsta nu mai conta. Nu-mi plăcea să mă gândesc la cele pe care le vedeam aproape zilnic, pentru că voiam să mă întorc teafăr şi când spun teafăr mă gândesc şi la minte.
