Alex. Ștefănescu 
Constantin Chiriţă avea o pregătire intelectuală precară (studii neterminate la Politehnica din Bucureşti, redactor la ziarul Scânteia, muncitor pe şantierul de la Bumbeşti-Livezeni etc.). A debutat în 1949 cu un volum de nuvele rudimentare, ilustrare directă a realismului socialist. Ar fi rămas fără îndoială un nume îngropat în maculatura epocii dacă n-ar fi avut inspiraţia să-şi valorifice candoarea, bunătatea şi romantismul naiv în Cireşarii. Toate celelalte romane pe care le-a publicat, scrise pentru maturi, şi anume Întâlnirea, Oţelul şi Pasiuni, sunt ideologizate şi lipsite de semnificaţie literară. Nici romanele sale poliţiste – Trandafirul alb, Pescăruşul alb şi Îngerul alb – nu sunt mai convingătoare. În cuprinsul lor, un comisar Maigret autohton, Alexandru Tudor, lipsit de farmec, construit de autor cu o falsă dezinvoltură, dezleagă diverse enigme în starea de spirit a unui dezlegător de cuvinte încrucişate.
Romanele din ciclul Cireşarii sunt altceva. Există, în primul rând, în cuprinsul lor, o distribuţie raţională a rolurilor, mai seducătoare decât tipologia propagandistică-utopică din celelalte cărţi. Fiecare cireşar are o funcţie în grup, stabilită pe baza principalei sale aptitudini. Când sunt împreună, adolescenţii se completează reciproc şi – fiind şi cooperanţi – formează o echipă invincibilă. Această specializare, care îl face pe individ unic, de neînlocuit, şi această solidaritate, care se impune nu ca o idee retorică, ci ca o atitudine necesară, satisfac, probabil, un vis secret al cititorului dintotdeauna. Nu întâmplător, în toate epocile găsim asemenea reprezentări, de la zeii din mitologiile antice, cu competenţele lor bine delimitate, şi până la „echipajele” din romanele lui Jules Verne, alcătuite atât de judicios.
La această structură tipologică atent gândită şi în general inspirat reprezentată se adaugă epica propriu-zisă care, în afară de faptul că are un ritm captivant, întreţinut de suspense-uri şi surprize, se constituie ca o parabolă cuceritoare despre superioritatea inteligenţei în raport cu hazardul, agresiunea oarbă, necunoscutul. Mijloacele tehnice de care dispun cireşarii sunt întotdeauna derizorii. Ei n-au helicoptere sau submarine, ca personajele din filmele de aventuri la modă, ci, cel mult, o lanternă, un rucsac, o barcă de cauciuc. Însă, folosită inventiv, modesta recuzită se dovedeşte a fi de o valoare nepreţuită. Exact ca în basme, care nu s-au demodat niciodată, binele învinge întotdeauna.
