Metafizica izolării (II)

Capăt de linie – Dezinsecția de oameni – Lecția despre tine – Idei vegetative

Bătrânii își scriu testamentele, copiii privesc triști de la geamuri o lumea care pare că nu mai există, nu se mai aud țipete, mingi, tramvaie, muțenia e spartă doar de sunetul alarmant al ambulanțelor, timpul nu mai curge, s-a încurcat și s-a încolăcit ca un șarpe insidios își mușcă propria coadă, zilele nu se mai numără calendaristic ci doar în întrebări: Cât mai e? Cât mai ține? Fiecare om e propriul lui ceas, nu mai avem nevoie de niciun fel de măsurători, arestații la domiciliu nu mai au de ce să se plângă este o sentință pentru toată planeta, suntem deodată egali cu regi și regine, cu prinți, hoți și cerșetori. Virusul ne-a aliniat dumnezeiește.

De la balcon golul nu mai este spațiul dintre mine și stradă el are o cu totul altă conotație, străzile și piețele neînsuflețite dau de-acum efectul lacunei și lipsa lor pustiește și privitorul oriunde s-ar afla. Cel mai bine e să sar în propriul golul, căci asta am devenit peste noapte, un pahar transparent care face zgomot la prima atingere și tocmai lipsa de conținut mai îmi dă voce.

Omul a început procesul de refacere și rescriere, de pe urma acestei izolări ne putem fortifica, îndrepta și însănătoși, fără prea multe zvârcoliri și chinuri, prea eram pierduți prin unul sau altul, prea nu eram acasă. Între timp, mor oameni și lumea se uită neputincioasă în acest secol în care voiam să mergem pe Marte oamenii mor cu miile. Îmi e rușine, da, foarte personal și până-n măduva oaselor, îmi e rușine și pun capul în jos față de bătrânii care s-au dus.

Păianjenul țese pânza pentru hrană, dar la un moment dat poți deveni propria hrană, să mesteci zi de zi aceleași întâmplări, aceleași amintiri nu e chiar ușor, e ca și când te-ai duce în pădure după ciuperci, găsești și găsești, dar într-o zi se termină sezonul și trebuie să mănânci altceva; de pe balcon îmi par o ființă care țes în neant fire nevăzute doar, doar cineva se agață de ele.

Există pânze infernale de cuvinte, trebuie să fii atent să nu ajungă pagini căci vei fi primul prins în ele, Liber Novus, Carl Gustav Jung; cam așa se întâmplă în izolare, întunericul pune în valoare strălucirea din noi, scoatem din corp tot felul de sfori pe care atârnăm în văzul lumii hainele spălate, ceea ce avem noi mai curat.

Privită de sus, de la înălțimea balconului meu, strada cu ai ei linie continuă care în termenii circulației rutiere spune depășirea interzisă seamănă cu linia dreaptă a pulsului afișată pe un monitor într-o cameră banală de spital, un sinonim aș zice, pentru că nu, viața nu mai poate fi depășită.

Orașul e un presupus arsenal de canceroși. Fugi de fiecare om, un posibil bolnav. Cel mai bun tratament pentru bolnavul de cancer este să i se spună că are boala, atunci corpul lui luptă. Sunt medici și rude care „protejează” prin minciună. Am avut un caz în familie, când apropiații i-au ascuns bolnavului adevăratul diagnostic, i-au spus că era bine, doar că trebuia să urmeze un tratament. Înainte să moară îi era rău, nu-și putea explica, mintea lui căuta răspunsuri și nu găsea, se zbătea și voia să scape de planta carnivoră care-i macera carnea, poate era prea târziu, dar nici atunci nu i-au spus, și a murit în scurt timp, întrebându-se. Nu poți lăsa un om în agonie, să se perpelească întrebându-se: Ce am, ce am? Dacă știi ținta poți măcar să încerci să tragi în ea. Mor oameni. Și alții ar spune, mor zilnic, nimic nou sub soare, bine, așa e, dar acum, mor mulți, căzând pe stradă. E ca și cum nu mor, ci sunt decimați (decimatio, decem (lat.) = zece). În Roma antică, armata era pedepsită aleatoriu numai pentru infracțiunea unui singur soldat: fiecare al zecelea soldat era ucis. Fustuarium suppllicium – Ironia sorții. Nu doar că oamenii sunt loviți, dar bâta se mișcă prin aer gata să lovească mai mulți de-odată.

A fi în izolare e ca și cum aș mixa persoana din casă, aceea în pijama și papuci roșii de baie cu aceea care mergea în oraș, la serviciu sau cu prietenii. Sau credeați că e una și aceeași?

Nu, deloc, sunt precum amestecul cărților pe care le citesc. Citesc tot timpul mai multe cărți deodată, nu știu de ce, așa am citit dintotdeauna. Au fost perioade când citeam câte patru cărți simultan, câteva pagini dintr-una după câteva ore din alta și tot așa, acum recitesc, am ales varianta confortabilă a spațiilor pe care deja le cunosc, recitesc o carte pe care cu mulți ani în urmă am găsit-o într-un anticariat din București și niciodată nu am avut timp s-o reiau, eram cu ochii pe ea, o carte care mă consumă, Critica rațiunii pure, îmi prinde foarte bine, are probleme de logică, construiește structuri, demontează, pune la loc, e ca și cum ai construi o casă, o iei de la zero, de când alegi terenul; apoi recitesc Între Dumnezeu și neamul meu, o carte pe care o iubesc și pe care o am din primele zile de când s-a publicat, la fel, de mulți ani, aici însă e vorba de altceva, e mai mult tăcere, gaz asfixiant. Ador combinația, a doua e chiar relaxantă, vine ca o briză, și ca să fiu sinceră până la capăt, citesc și poezii on-line, aleatoriu, diverși autori, și asta vine ca un fel de răzvrătire, ca îți dă o ieșire la cafea în oraș. După toate astea, ies pe balcon, cu strania senzație că privesc orașul pentru prima dată. Tabloul străzilor este fidel, neschimbat, natură moartă.

Războiul singurătății a început de câteva zile, pe fundal rulează un front comun, imaginar, participăm din spatele pereților la această, îi spun deja, înfrângere.

Singurătatea e un om bătrân care vrea să picteze, e atât de bătrân încât nu-și poate așeza pânza, nici șevaletul, așa că încearcă să ridice pensula direct pe peretele imens, alb din fața lui. Duce mâna încet și privește, privește, dându-și seama că acolo e chiar chipul lui și nu-l poate strica, coboară mâna pe lângă corp și se lipește cu fața de acest spațiu primitor care-l absoarbe.

Tabloul lui Peter Bruegel, Triumful morții (ulei pe pânză, 1562), este plin de viață, contrar aparențelor și armatei de schelete care seceră tot felul de oameni, de la țărani la nobili, tabloul este dinamic, plin de acțiune, pe când izolarea fizică și morală este o întindere nesfârșită de neființă. Pe miriște dacă mergi te mai poți înțepa, este avantajul durerii, dacă te înțepi într-un ghimpe poți striga sau înjura; dacă mergi printr-un deșert, te arde soarele, poți face insolație, la fel durerea de cap e benefică, pielea arsă, usturimea te scot din calvarul singurătății; dacă mergi prin zăpadă tot dă un animal sălbatic de tine, dar în fața singurătății, a acestui perete alb, nu ești nici măcar ca la coridă, nu ai nimic de înfruntat, pentru că viața înseamnă să te ciocnești, să fii în conflict, pe când singurătatea te înghite în tăcere, te afunzi fără să mori.

Privesc blocurile din fața mea și par niște clocitori umane, nu se știe nimic despre eclozare, dar suntem toți puși la cald pe categorii de vârstă sau sănătate. Frunzele lucesc în bătaia soarelui și pe masa mea au răsărit câteva foi albe și ele strălucesc în bătaia gândurilor mele. Aud vocile unor muncitori care taie un copac ale cărui rădăcini a spart o conductă de apă, unul din ei cântă. Păsările cântă și ele, afar pare că e totuși frumos. Mașina de gunoi care va cără crengile tăiate a sosit deja, nu departe de a însemna că fiecare om are o mașină de gunoi a lui, în fiecare zi vine la ore stabilite, altfel cum am fi? Plini de toate mizeriile, înecați în mocirle! Unii da, mai zbiară, le văd mâinile ridicate după ajutor, din păcate curățenia asta de primăvară a fost cu totul specială.

Izolarea a venit pe neașteptate și pentru mine a fost ca și cum m-aș fi trezit cu un copil pe covorul de la ușă, izolarea parcă nu e mea, nu face parte din carnea mea, și cu toate astea trebuie să mi-o asum și s-o cresc până-i găsesc părinții.

Cât de departe se poate întinde izolarea? Cât se poate prelungi și prin ce mijloace? Ideal ar fi să se extindă dincolo de pereți, să-i anihileze, să-i elimine din câmpul vizual, așa cum crește copilul și ea va trebui să se lungească, să facă loc vieții mele care se îngrașă pe zi ce trece cu tot felul de idei chiar despre izolarea însăși. Și e ca și cum hrănindu-se izolarea lărgește orizontul.

Casa este locul unde se fabrică vise și are loc transferul de sens, este metafora însăși. Casa nu este doar un suport tehnic cu pereți și acoperiș care ne ferește de vremea rea sau de soare, casa delimitează, este granița, actul de proprietate și nu doar atât, este legătura cu vecinii, cu orașul, chiar localizarea gps, casa nu este doar o magazie unde depui conserve și gemuri și strângi tot felul de lucruri, pe lângă astea mai are și secrete, umilințe, războaie, rufe de spălat în familie și are ceva nemaipomenit: Ușa!

Știți ce e ușa? E ceva foarte complicat. Fiică-mea, de exemplu, își face temele și învață ca să scape ci nu ca să învețe efectiv, la fel ușa, nu este pentru a scăpa ci pentru a învăța cine ești.

Pereții nu mai vor să stea singuri, se țin după mine ca niște copii care trebuie alăptați, de aceea îi car și când ies să cumpăr pâine. Nimeni nu trece aproape de mine pentru că s-ar da cu capul de ei.

Până la urmă e ca și cum aș învăța o limbă nouă, aș putea inventa un alfabet sau măcar niște semne surdo-mute ale izolării. În raport cu camera sunt o elevă model. Fluxul vieții nu a adus nici azi oamenii pe străzi, refluxul însă continuă să ia alarmant oameni și să-i ducă-n larg, în cel mai îndepărtat larg de unde nu se vor mai întoarce niciodată, mai ales pe cei mai bătrâni, pe cei neajutorați, șubreziți, pe cei care nu mai pot pluti singuri. Nici măcar nu îndrăznesc să vorbesc de nedreptate, boala asta e ceva care scapă realității, o transcende. Viața nu încape în sertarele unui dulap, nu o putem trăi fragmentat, pe frânturi sau etaje, deși nu avem încotro, acum chiar asta facem, trăim doar pe marginea vieții și pare că viața nu mai curge continuu, Heraclit s-a cam înșelat.

Oamenii încep să adune, să se adune, la casa vecină e o adevărată petrecere, nu-i văd dar îi aud, îmi dau seama după voci că sunt mulți, îmi place să-i aud, povestesc, râd, numai că toată povestea a ținut puțin, poate nici o oră, a venit poliția. Nu mai aud nimic, bănuiesc că-i amendează. Părea imposibil acum o zi să primești amendă în curtea ta, că râzi și te distrezi cu prietenii la un loc.

Cum vor fi oamenii metamorfozați de pereții care au început să strângă? Unii se zbat, își schimonosesc corpurile, vor să se nască – să sară pe geam în lumi imaginare, un amic trimite glume, spune că doar așa rezistă mâncat de sucul gastric al singurătății. Nu te poți salva de la ceva iminent și mai ales de la ceva ce nu există, strâmtoarea zidurilor există numai dacă deschizi ochii, în rest în bezna ta, libertate cât vezi cu ochii. Am fost atâta timp spate-n spate, am fugit de mine cum am știut mai bine, prin oameni, prin cărți, pe străzi necunoscute, înfundate, m-am întors înapoi, am plecat din nou, acum sunt față-n față, și totuși nu se poate, trebuie să fie un paradox, o figură de stil, nu putem fi față-n față.

Și totuși mai sunt multe bucurii, Papa Francisc a adresat lumii mesajul Urbi et orbi în piața Sfântul Petru, Vatican, 27 martie 2020, 6 PM (GMT +1), aflat singur în spațiul pieței, fără niciun adept, acest gol va face istorie, un singur om pentru umanitate e îndeajuns de ascultat. Desigur că se putea adresa din interiorul clădirii de undeva pe un scaun, dar imaginea & ideea: Papa singur în imensitatea neocupată… bate orice Oscar. Regizorii pot să-și ia adio anul acesta, Papa Francisc are premiul cel mare. Prezența albă îmi dă senzația de pace și liniște, Papa e acolo, la locul lui. Și paradoxul e că pe vremuri obișnuite Papa adresa mesajul de la balcon, celebrul balcon, acum e invers, oamenii pe balcoane și sanctitatea jos în stradă, niciodată în rând cu oamenii…

Mă dau jos din pat, îmi fac un ness, apoi revin iar în pat într-o căutare interstițială, masa principală din zi. Dezinsecția de colegi, de rude, musafiri este chiar binevenită, chiar îmi doream o bucată de pâine numai a mea, un colț de frică doar al meu.

A venit ziua când a împărtăși înseamnă să îți dai ție, îmi sunt perechea potrivită. Ne vedem la suprafață!