Adrian Sângeorzan 
În ultima săptămână ne-am pregătit de marele marş din final, adevărata probă, faimosul „The Crucible” în care timp de 54 de ore făceam manevre de luptă care simulau războiul şi-n care am parcurs pe jos cu tot harnaşamentul, arme, muniţie, peste 50 de mile. Am dormit de două ori câte 2-3 ore odată, sub cerul liber sau sub o tanchetă care era să ne strivească şi am mâncat puţin din nişte conserve, în care era mâncare cu amfetamine. Plutonul meu a fost primul care a ajuns la obiectiv şi astfel am câştigat primul meu război. Thompson nu-şi mai încăpea în piele, ne bătea pe spate fericit şi îşi şi vedea umărul împodobit cu încă o tablă.
Ceremonia de la sfârşitul manevrelor era mai importantă pentru noi decât parada de absolvire, iar acel tradiţional „Dejun al Războinicilor” care a urmat a fost aşa, cum se spune, măreţ şi de neuitat. Mulţi au plâns fără să se ruşineze. E ceva să vezi un regiment de „jar heads” care sunt gata să rupă pământul sub picioare, ştergându-şi lacrimile. Eram în sfârşit Marines pentru totdeauna, şi ştiam că ăsta e ca un titlu de cavaler care ne va rămâne tatuat pe viaţă în CV-uri. „Once a Marine, always a Marine” (când ajungi soldat în marină, ești pentru totdeauna soldat în marină, n.red.).
Am cântat faimosul imn „Semper Fidelis”, din care cred că voi putea reproduce oricând în viaţă cel puţin prima strofă, şi m-am simţit foarte american, deşi în momentul acela mă gândeam la căpitanul Ahmatov şi la ticălosul de Lenin.
De parada de absolvire, în care eram împopoţonaţi ca la orice paradă, nu-mi aduc prea bine aminte deoarece, rus fiind, am fost de mic intoxicat cu parade şi pentru că am fost printre foarte puţinii cărora nu le venise nimeni din familie.
Am făcut o poză cu Bob şi cu instructorul Thompson şi i-am trimis-o bunicului Ahmatov şi rudelor din Moscova. Terminasem cu onoruri ca Private First Class şi eram convins că cei de-acolo vor preţui mai bine ca oricine o uniformă frumoasă cu nişte medalii agăţate pe ea.
