O discuție despre gemene

Martorul – 17

Am rătăcit mult timp. Când am ajuns pe strada pe care o cunosc atât de bine, am descoperit că se strânseseră pentru praznic, într-una din curţile cu iarbă neîngrijită. Aduseseră mai multe mese lungi în jurul cărora şedeau pe bănci de lemn la fel de lungi. Curtea era plină şi poarta deschisă. Am trecut mai departe. După o vreme am auzit un lipăit grăbit în urma mea, apoi o bătrânică m-a prins de mânecă şi mi-a zis hai maică, la praznic şi matale, făcându-mi semne să o urmez. Am mers cu ea, îmi era foame.

Mi-au făcut loc pe una din băncile lungi, între doi bătrânei cu mustăţi groase şi pielea foarte zbârcită. Pe unul dintre ei îl văzusem foarte des cumpărând pâini mari, rotunde, cărora le jupuia coaja arsă şi-o ronţăia în timp ce îşi târşâia paşii spre casă. Mi-au pus în mână un pahar plin cu ţuică, apoi pe ştergarul dungat din faţa mea a apărut o farfurie cu orez aburind şi carne friptă. Am băut şi am mâncat, cu privirea coborâtă în farfurie. Nu-mi place să văd oamenii mâncând, mai ales când sunt bătrâni, plescăie şi se schimonosesc încercând să roadă cu gingiile goale sau cu dinţii sparţi bucăţile de carne. Plutea în jurul meu un zornăit de voci din care mă străduiam să înţeleg ceva.

Soarele apunând sclipea în licoarea din pahar, schimbându-i culoarea. Îmi priveam, curios ca întotdeauna, degetele care îmi apăreau, prin pereţii de sticlă şi lichid, când gălbui, când roşietice.

Mirosea a ţuică şi a pâine coaptă de curând.

Mai mulţi ţânci alergau în curtea mare, se rostogoleau prin iarbă, cu bucăţi mari de pâine în mâni, pe care nu apucau să le mai termine.

Bătrânul de lângă mine molfăia povestind cu pauze despre ce anume i se întâmplase lui într-un război foarte îndepărtat. După un timp a înţeles că nu-l asculta nimeni şi a tăcut. După alt timp a început să mormăie în barbia care îi atârna ca un moţ pleoştit de curcan.

„Mare păcat”, am desluşit într-un târziu. „A rămas singură.” În jurul mesei s-a lăsat brusc o tăcere apăsătoare, în care glasurile ţâncilor se auzeau strident.

„Nu e singură”, a rupt tăcerea cel din faţa mea, care-şi rostogolea ochii rotunzi ca nişte mărgele într-o parte şi alta.

„Cum nu e singură?”

„Mai are neamuri”, răspunde careva din capul mesei.

„Mai are neamuri sau măcar o soră pe undeva la munte, în Ardeal”, zice o femeie subţire, cu părul strâns grămadă după urechi.

„E soră-sa. N-a mai ieşit în lume de când cu nenorocirea ailaltă, când s-a născut fata”, precizează o altă femeie rotundă în toate, ca o băşică. Bătrânul de lângă mine molfăie altă întrebare:

”Care nenorocire?”

„Cum care, bre?”, se miră celălalt bătrân de lângă mine, subţire, înalt, stând drept de parcă ar fi fost un drug de fier. „Nu-ţi mai aminteşti când s-a născut fata asta de-o pomenim aici?”

„Nu eram pe aici.”

„Mamă-sa era o minunăţie de femeie. Îi semăna picătură. Nu ştiu pe unde a umblat, dar s-a întors cu burta mare. Ce era să facă, s-o alunge?”

„Nici măcar nu avea vreo vină„, zice bătrânul cu ochi rotunzi.

„Ba avea, că trebuia să se mărite mai întâi”, îi răspunde stârnită baba de lângă el.

„Ce era să facă?” reia cel din fier. „Când i-a venit sorocu a născut frumuseţea asta. Da ea s-a dus la naştere. Atunci a fost prima lovitură. Bătrâna şi-a crescut nepoata cum s-a priceput mai bine şi zău că rar am văzut ceva mai cum trebuie făcut.”

„Atunci a fost soră-sa pe aici. Multă vreme”, precizează iarăşi femeia rotundă. „Era un zdrahon de muiere, cu totul altfel decât asta de aici, hotărâtă, încăpăţânată, ştiind mereu ce vrea.”

„Şi le-au împărţit atunci”, adaugă cel din fier.

„Zic că bine au făcut, că e greu să creşti un copil, dară-mi-te doi.”

„Care doi?”, întrebă din nou bătrânul de lângă de lângă mine pe care îl bănuiesc cam slab de minte.

„Gemenele”, îi răspunde scurt femeia rotundă.

„Ar trebui s-o aducă aici”, spune gânditoare baba stârnită din faţa mea. „Măcar pentru o vreme.”

„Da’ ce, crezi că e simplu?” întrebă cineva din capul mesei.

„Nu ştiu, dar ar trebui s-o aducă aici. O să-i fie tare greu.”

„Şi eu zic că ar trebui”, întăreşte bărbatul din fier.

Îl văd pe bătrânul de lângă mine cum îi priveşte clipind des, fără să înţeleagă mare lucru. Nici eu nu înţeleg. Nu-mi fac probleme. Ştiu că întotdeauna găsesc o lămurire pentru faptele şi lucrurile din jurul meu, chiar dacă-i mai târziu. Nu-mi rămâne decât să aştept.

Întorcându-mi privirea de la unul la altul, urmărindu-le chipurile prin sticla ceţoasă a paharului pe care mi-l apropiam de ochi, m-am simţit dintr-odată obosit. Nu prea înţelegeam ce discutau sau nu ştiam ceva ce mi-ar fi lămurit lucrurile.

Soarele coborâse în spatele caselor, deşi era încă ziuă. Conturul lucrurilor se pulveriza uşor într-o strălucire firavă, care nu era nici lumină, nici întuneric. Nu ştiu ce era. Trebuia să privesc insistent câteva clipe marginile unui lucru pentru a le distinge. Am încercat să urmăresc din nou discuţia, dar povesteau despre copii, mâncăruri. Mă plictiseau.

M-am dat jos de pe bancă şi am început să umblu prin curte. Am evitat să mă apropii de ţâncii care continuau să se rostogolească prin iarbă. Uşile casei erau larg deschise şi am intrat. Mirosea a cârpă arsă, lumânări de seu şi muşcate. Pe un pat înalt, cu tăblii de fier la capete, la fel cum mai văzusem de curând unul, bunica fetei şedea nemişcată, cu palmele împreunate în poală. Câteva femei îi povesteau ceva. M-am oprit în prag.

„Ce-i, maică?”, mi-a zis. Avea un glas moale şi uscat. O auzeam pentru prima oară în acea zi.

„Ce este, maică?”, mi-a mai zis. „Şi tu eşti un nefericit.”

A apărut cealaltă bătrână, care mă chemase de pe stradă, cu un pacheţoi pe care mi l-a îndesat în braţe:

„N-ai cum zice bogdaproste. Zic eu pentru dumneata.”

Am luat pacheţoiul cu pomană, ţinându-l pe burtă şi am plecat.

(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)