Metafizica izolării

Capăt de linie – Dezinsecția de oameni – Lecția despre tine – Idei vegetative

Oamenilor le e frică de izolare pentru că le e frică de propriul iad. Au bănuieli clare de cine vor da când vor închide ușa și nu vor să stea prea mult cu acel eu neîmblânzit. Dar, e ca și cum ai pleca într-o dimineață pe munte, este frig, ceață, nu știi cum stau lucrurile în astfel de drumeții, dar trebuie să te încumeți, cu un rucsac în care sunt câteva provizii sau mai multe. Fiecare om cară în funcție de disperarea din el. Și nu doar provizii, amintiri, iubiri, tristeți. Pe măsură ce urci se luminează, stratul de nori dispare, chiar se încălzește, începi să vezi, să te deprinzi cu trosnitul crengilor și să nu te mai sperii, cu triluri și diverse sunete făcute de animale sălbatice, apoi vezi și murele, fragii, plantele medicinale. În sfârșit, singur, o gură de aer curat. Mai mergi și mai mergi și dai de un călugăr pentru care a nu mânca e sfânt și izolarea e raiul. Jos e lumea, boala în sine.

Gândiți-vă că zilele astea toate bagajele sunt la purtător, nu mai sunt împrăștiate prin oraș, știu e greu cu tot mormanul în casă, dar eu una vreau să fac ordine în el.

Prin urmare, vânt la pupa, numele ar fi putut fi chiar: Velier; foile sunt pânze, încep să construiesc barca de salvare, trebuie să dau o fugă în pădure să adun lemne uscate dar și să tai bușteni, cuie, sfori, alimente, apă, hartă, lanternă, dar și planul B: vesta. Dacă emoțiile nu mai bat barca va rămâne o vreme în derivă, mizez pe o vreme bună. Cine începe cursa nu înseamnă că o și termină…

Am deschis fereastra, imaginea paralizată a blocurilor gri, neanimată de prezența oamenilor, îmi amintește de o fotografie alb-negru a orașului Hiroshima imediat după 6 august 1945. Îmi plimb privirea peste tot și tot ce pot spune este: Ca după Hiroshima! Nu se vede nimeni. Singura diferență dintre foaia printată pe care o țin în mână și ceea ce văd în fața ochilor este trilul păsărilor pentru care de fapt am și ieșit în acest perimetru specific unei celule de penitenciar. Chiar citeam ieri că în Japonia au înflorit cireșii, iar oamenii nu au ținut cont de prevederile legale de-a nu ieși din case și s-au dus să admire florile de cireș cu orice risc. Acest risc invizibil, incolor, inodor, este de la sine înțeles ca dacă pericolul consta într-o turmă de lei mergând agale în libertate oamenii nu mai ieșeau din case pentru această plăcere imperativă sau poate dacă vedeau câteva tancuri aliniate impregna în ei frica unui război iminent. Ce poate răstălmăci, ce poate răsturna în mintea unui om sau în stomacul lui acest demers periculos de-a te plimba sub cireși alături de peste o sută de oameni? Ce fel de foame e asta? Cu o primăvară în urmă, nu mi-aș fi pus această întrebare, aș fi admirat turiștii sub umbrele plimbându-se pe aleile pline de copaci înfloriți și poate căutam informații cum să ajung și eu în acest Paradis creat ad-hoc de natură.

De pe balcon, unde mă simt ca un ou depus într-un cuib, parcă nu sunt eu, deodată cu toate simțurile inhibate și reduse semnificativ spre zero, spre mine însămi e cea mai sigură cale, un capăt de linie care transcede în lumea interioară fără capăt, și ce este mai frumos să am parte de această nemurire ivită din senin, un cadou frumos pe care nu-l mai așteptam. Baricadată în propriul film, unde nu știu dacă personajul principal moare sau supraviețuiește, corpul e singura armă, nu știu câtă muniție are și mai ales răbdare.

Oare cum vom ieși dintre acești pereți ? Ce trăsături noi voi avea, ce voi pierde? Deja puțina și umila umanitatea se pierde, se pierde exact acum când scriu mare pe o pancardă pe care vreau să o lipesc la fereastră: Survival Mode. Pe siturile de socializare mulți refuză acest mod, preferă să-și consume energia țipând și dând vina. În ultimul timp am observat tot felul de exacerbări și ce poate fi mai rău decât să nu te poți ține în frâu, să împroști în stânga și-n drepta din scuipatul infecțios al minții cu care nu știi ce să faci și care acum închis se secretă mai mult ca niciodată. Scuipați! Mizeriile mereu și-au făcut loc prin gratiile minții. Adaptarea cere un efort, de data asta unul minim, să nu ne consumăm resursele interioare, să economisim energia, într-un cuvânt să stăm cuminți și să ne gândim că este o ocazie bună de-a ne cunoaște pe noi și nu de-a oferi lumii partea cea mai mocirloasă care supurează cu cât corpul băltește mai mult pe canapea.

Izolarea este procedeu sintetic care vine în contradicție cu natura umană, izolarea e pentru rău-făcători sau călugări, pentru specii extremofile care cunosc frigul, foamea, pereții și, paradoxal, libertatea. Pentru oamenii de rând, pentru cei care merg zilnic pe stradă, izolarea nu e o separare de lume ci o apropiere de ei înșiși. Și asta sperie! Toată lumea caută remedii, cărți, filme, cursuri la distanță, de parcă am trăi o boală, adică nici în ruptul capului oamenii nu vor să stea nici de data asta acasă. Sper să nu ne ratăm o șansă unică: întoarcerea acasă. Diaspora vine, are o țintă: acasă, dar noi? După o săptămână de izolare niciunui om nu-i place acasă, toți vor dincolo de fizicul și precizia camerei, toată lumea s-a mutat în virtual unde există fără corp, în exact metafizica aceea despre care Immanuel Kant se întreba dacă oare e posibilă. Azi suntem în situația bruscă de a ne întoarce în peșteră și ceea ce găsim noi aici nu e decât ce am adunat, rezerve sufletești, resturi, care răsar și răsar doar în izolare, cine nu are proviziile astea strigă.

Fuga în realitatea virtuală e o scăpare, desigur, nimănui nu-i place în grota rece, umedă unde nu are ce să facă decât să scrijelească cu mintea itinerarii lungi, aproape fără capăt, aproape fără nicio pierdere.

Nimic nu mi se pare mai degradant decât imaginea blocurilor din care se aud zăngănituri din diverse obiecte pe care oamenii le fac în tandem, doar la grădina zoologică am văzut asta în cușca unor cimpanzei, explicația acestui zgomot de comun acord ar fi mulțumirea față de medici, acest limbaj primitiv de comunicare înseamnă solidaritate. Mă bucur că am aflat.

Orice așteptare e prilej de autocunoaștere! Pentru că până la urmă asta facem, așteptăm să se termine, așteptăm un vaccin, un medicament, o soluție. Îmi pare rău că unii nu știu să aștepte, a zăbovi în viața ta, a da un răgaz, a evita să te accidentezi în propriile gânduri e tot ce putem face, cine-și dă drumul pe toboganul minții o va face și azi și mâine, alunecarea amețește, disturbă realitatea, un mic drog benefic care trage cortina, țipetele nu fac decât să nu mai auzim gândurile. Să găsești un coridor precum șobolanul care este inundat cu apă nu este ușor, dar se poate, șobolanul tace, muncește, miroase, caută, cercetează. Cred că bine să facem galerii de tot felul, dar mai ales să ne strângem cât mai aproape de corp, în această lumea minunată neglijată și să dăm drumul acestei ființe inteligente, ea va căuta în spațiu și timp să se salveze, o gazdă perfectă pentru microbul care a devenit și pe care nu-l suportă pentru că ne dă bătăi de cap. După cum știm subsolurile blocurilor sunt pline de șobolani care se hrănesc cu resturile menajere pe care oamenii le aruncă, dar nu-i auzim, foarte rar îi vedem, dar ei sunt cât se poate de prezenți și mulți, conviețuim cu ei așa cum conviețuim cu amintirile.

Nu camera ar trebui să fie parazitul ci noi să parazităm camera. Zidurile nu au nicio vină, ar trebui chiar să le mulțumim.

Este 2020, lumea se schimbă. Și amețeala nu vine de la înălțimea balconului ci de la faptul că ziua de mâine e nesigură și tremură precum ghiveciul meu de flori pus pe balustrada balconului, nu știu dacă va cădea și din ce motiv, poate vibrația metroului, un cutremur, o pasăre în zbor sau poate chiar din neatenția mea. Nu pot ghici, nu pot intui. Tot una cu pereții ar fi cel mai bun camuflaj. Ci nu de virus e vorba, ci de alt dușman mult mai prezent și mult mai atroce, mintea, care acum se află pe o sfoară la mare înălțimea iar jos nu știm dacă are plasa de protecție. Da, am auzit și asta acum câteva zile: Cum ne protejăm de gânduri? Cine a ajuns să se întrebe asta e ca și cum ar cere ajutor să fie protejat de el însuși, și poate izolarea e cel mai bun medicament. Roțile dințate acum merg strună, unse cu tot felul de gânduri, într-o zi gândurile se vor termina așa cum se termină cărbunii pentru locomotiva care trage trenul și te trezești singur pe calea ferată expus altor trenuri care vin în viteză, abia atunci va fi rău. Angranajul cu tine însuți e cel mai potrivit pentru vremurile pe care le trăim acum.

Dacă ar fi să mă gândesc la cărți sunt multe care-mi vin în minte: Clipul viral care a circulat ieri cu un bărbat care mângâie un gândac și implicit se înțelege că este insecta lui de companie în singurătate îmi amintește de Metamorfoza lui Kafka, și-mi dau seama cât e de prezentă. În Omul cu masca de fier, personajul Athos când intră în Bastilia să-l elibereze pe Filip nu se întreabă cum a ajuns în pușcărie ci cum va ieși. În Farmece pentru suflet, Osho ne spune explicit să facem din închisoare templu, ceea ce ar trebui să facem din casă, un loc pe care să-l iubim și de care să avem grijă, e tot ce avem să nu fim singuri și goi în stradă. Este trist să-ți privești casa ca pe un prizonierat, e ca și cum ți-ai privi corpul ca pe o temniță. Casa după care unii au tânjit și zeci de ani, este cazul meu, ratele la bancă, grija, munca, acum putem număra cărămizile și le putem cuantifica în siguranță, am prilejul să mă gândesc la temelie, grinzi și la toate materialele din care a fost construită așa cum ar trebui să mă gândesc la oase, mușchi, organe, pentru că uite, o trăim și pe-asta: casa doare!

Nici nu-ți dai seama când începe, începe ca un vis, dar când deschizi ferestrele crezi că nu te-ai trezit și visul se continuă pe străzile goale, ori te-ai trezit de-a binelea și nu îți vine să crezi ochilor: chiar se întâmplă! Mor oameni, mor oameni… și tot ce trebuie să facem e să ne ascundem în case. Mor oameni! Puteam articula, nu doar zornăi. Ar trebui să se scrie pe pancarte la geamuri, să se lipească afișe, dar: Mor oameni, sunt numai două cuvinte încremenite în gură, neexpulzate, nu poți spune pentru că produci panică, deși mie îmi pare mai mult ca o larmă între păsări. De curând am văzut un porumbel mort în parc și în jurul lui erau multe păsări agitate, tocmai ca să se știe că undeva e un pericol.

Lipsa oamenilor de pe străzi e neliniștea însăși.

Aleksandr Soljenițân spunea: Toţi scriitorii care au vorbit despre închisoare fără să fi trecut prin ea s-au simţit obligaţi să-şi arate simpatia faţă de deţinuţi şi să blesteme închisoarea. Eu am stat acolo mult timp, acolo mi-am făurit sufletul şi pot spune fără ocol: Binecuvântată fii, închisoare…, binecuvântat fie rolul pe care l-ai jucat în existenţa mea! Închisoarea nu este doar casa, ci și mintea care pe timp de libertate putea fi la fel de bine închistată. Sisif se va opri într-o zi din urcușul lui, se va opri de la sine, precum virusul care ne-a escaladat toată existența, mecanismul care a declanșat se va strica, acum el cară și cară, este pus la treabă, incoerent, într-o nebunie care nu poate fi oprită. Trebuie neapărat să-l citez pe Darwin: Nu va supraviețui nici cel puternic, nici cel inteligent ci acela care se adaptează. Când ești în libertate, imaginația poate duce la prizonierat, când ești închis ea poate duce la libertate. Imaginația te poate sugruma de viu, îți vin înapoi pe gură amintirile, gândurile precum alimentele procesate prost împreună sucul gastric, simți amăreala și totuși nu te lași, simți sufoacare și degeaba nu faci nimic, te lași prins, toate acestea sunt regurgitate așa cum face nou-născutul care se poate îneaca cu bolul alimentar dacă nu i se ține capul drept.

Acum două zile am ieșit să duc gunoiul, lângă tomberon cineva aruncase câteva plăci de faianță, nu era foarte întuneric, dar nu le-am văzut, nu mă așteptam să fie acolo, m-am tăiat destul de rău, am fost nevoită să-mi scot încălțămintea pentru că alunecam în sângele roșu crud, intens care-mi murdărise talpa. Niciodată nu mi-am văzut atât de mult sânge scurs, am simțit senzația de amorțeală în ceafă când ești gata de leșin, m-am pansat la timp și totul a fost bine. După ce mi-am revenit din șocul sângelui, nu neapărat din acela al gestului, m-am gândit că atâta timp cât oamenilor nu le pasă de alții e bine, totul e în parametri normali. Alarmant era dacă oamenilor le păsa de alți oameni, dar e încă “bine”, putem fi salvați. Azi am ieșit din nou să arunc o pungă și plăcile de faianță erau tot acolo, deși mașina de gunoi am auzit-o de trei ori pe zi, ceea ce-mi reafirmă că acela nu era gunoi menajer și nu trebuia pus acolo, după care mi-am văzut de viață și am mers puțin în parc. Erau mulți pescari, parcă mai mulți ca niciodată, însă ce am remarcat a fost momeala. Unul dintre pescari avea o pungă imensă de de creveți imperiali, foarte scumpi, de altfel, aștepta pe scăunel nemișcat, integrat cu totul în peisajul static, privind în larg. Când m-am întors prinsese un peștișor pe jumătatea crevetelui, iar paradoxul m-a făcut să râd de la prima oră. Astăzi prioritatea este să privești în larg, inert dar liber, veșted dar nestingherit, în largul gândurilor sau al apei, nu contează cât plătești pe momeală și ce prinzi, important e să ieși din tine. M-am așezat pe o bancă lângă pescari și mi-am dat seama că lacul se întorcea ca un bumerang, lipsa valurilor, ceața și liniștea făceau ca totul să fie tern, banal, monoton, chiar lipsit de viață, dovada era peștișorul plăpând. În acest decor expiat nu făceam decât să-mi ispășesc o greșeală, aceea de-a exista. În jur era o liniște violentă care nu-mi plăcea, o liniște dezinfectată, sterilizată, care nu mai spunea nimic, numai oamenii pe alei, pe străzi făceau să-mi dau seama de ea, acum incapabile de a procrea semănau cu niște artere prin care circulația sângelui fusese oprită.

După minute bune, m-am întors la izolare, la acest exercițiu de utilitate publică. Nu-mi imaginam vreodată că oamenii din jurul meu vor fi supuși acestei probe, greoaie, intrigantă, venită din senin, probabil că nimeni nu va ieși nevătămat. Sub această constrângere, care de altfel, nu ar trebui numită constrângere, deși e impusă de autorități, și eu aș numi-o măsură profilactică, ei bine, sub acest acoperiș care nu e făcut din țigle sau tablă, ci din dorința de a face bine ar trebui să se aștearnă obișnuința. Smiorcăiala de început este inerentă, un copil la naștere plânge puțin până se adaptează de la mediul lichidului amniotic la aer, acum e invers, trebuie să ne întoarcem la placenta camerei, în curând fiecare va găsi branhiile propriei case. Ne vedem la suprafață!