Relația hârtie-gând

E destul de greu ca să convingi hârtia să se lase amprentată cu gândul care nu este cel mai ușor de urmărit, tradus în sentimente și mai ales conturat în fapte.

De multe, prea multe ori, în discuțiile lui în soliloc, eu spectator, notam în memoria de scurtă durată și apoi repetam ( tot în gând, evident), ca să dau consistență poveștii, dar nu reușeam să-mi abandonez pe unul în favoarea altuia nou. Așadar se petrece dese ori un „vagabondaj” al gândului-vis, pe mari întinderi de timp și atunci energia irosită fără finalitatea unui fapt, povestire uitată sau abandonată la următorul pelerinaj imaginar, îți secătuiește sufletul de dor.

De aceea spun că nu este ușor să mobilizezi un pix să scrie frumos, sau cum o fi, doar să rămână zbaterea interioară tradusă pe hârtie.

Câte mii și milioane de cuvinte, înghițite între respirații, povești narate în interior, sau fără curajul de a le scrie…

Astea toate sunt clipe trăite, amprentate în ADN, pentru urmașii neîncrezători, date acolo la strigarea celestă, și chiar dacă aparent trecătoare, suntem injectați cu sentimentul rezultat, care a creat mugurii creației.

E ca acolo când copil fiind în clasele primare, credeam că știm tot, că stăpânim esența vieții, care se limita la curtea casei, la mama mult prea ocrotitoare, din umbră, e drept, figura tatălui zărit seara când ajungea mai devreme acasă, înainte să adorm, drumul spre școală și colegul de bancă, ținându-mă de mână, înainte să mă scoată la tablă, el știind tot și despre toate, eu dorind să-l întrec.

Ei erau universul meu. Toate stelele conspirau ca să-mi fie aproape dacă eram tristă, emoționată, prea jucăușă sau mult prea leneșă… Amintirea lor și astăzi îmi dă un fior. Cum ar fi să mă întorc la ei, cei protejați de sufletul infantil, de atâtea miliarde de secunde, când avem alte treburi, azi alte încercări… Să-l regăsesc pe băiatul care-mi ducea ghiozdanul, care-mi strângea fularul la gât, pentru că de, erau ierni cu viscol, pe atunci și noi nu ne feream de gerul care-mi colora obrajii, dar eram fericiți că ne ținem de mână. Nu știam atunci, că aceste trăiri le voi avea atât de clare și de calde în minte atâția ani… este corect și natural să uităm multe, selecția este făcută, cred, după cantitatea de emoție degajată. Uităm foarte rar emoțiile pozitive, din care ne încărcăm ”bateria” când le accesăm.

Cum să uit zecile de mărțișoare primite și apoi păstrate în acele mari cutii de bomboane, păstrate și acum în pod în lada cu amintiri, cu poze, cu scrisori și cu caietele premiatei? Nu le-am aruncat și am încredere că dacă mai am timp, o să le triez și o să fac un foarte mare album, pentru ideii de începuturi… nu le voi uita, sunt în mine!

Am descoperit când am făcut curățenie mai amplă, cutia cu mărțișoare: coșari, trifoi cu patru foi, animăluțe stilizate, din tablă, floricele de toate felurile, cu frumosul șnur alb-roșu, prețios. În cutia aia era o avere de sentimente, de trăiri candide, care se duelau ca să-mi creeze imaginea celora care nu le eram indiferentă… Erau ani și ani de iubiri copilărești, pentru care am azi lacrima în gene, apoi adolescentine, recunoscute sau ascunse, mă înfior când le rememorez. Am găsit flori presate în cărțile prețioase pe care le reluam adesea, cu parfumul păstrat, poate în amintire, doar, in prezent. De unele nu știam de unde provin, dar dacă le presasem, însemnă că am avut un sentiment pentru cei care mi le-au oferit și nu am renunțat la ele… Băieții tinereții mele, concurau la calitatea sau originalitatea mărțișorului oferit. Fiecare voia să –mi dea ce era mai valoros (material vorbind, erau chiar suflate cu aur- asta am văzut-o mult mai târziu), mai frumos, pentru că oglindeau ce aveau în inimă. Ea poruncea.

Primeam desigur felicitarea, care nu era ceva neimportant, erau acolo câteva litere, care deveneau promisiuni, care creau scenariul unei iubiri nedevoalate, incipiente, dar tare candide. Apoi plicurile, pe care le recunoșteam după scris și amprenta emoției în înclinarea literelor…

Azi, mărțișoarele puține, spre deloc, mai mult virtuale, pe care nu le poții mângâia, pipăi, știind că au trecut prin mâna Lui, celui care s-a gândit la tine, când le-a pus în plic, nu le mai încălzești cu privirea pe colțul gulerului de care le-ai prins…Nu mai poți apela la ele peste ani, nu mai creează amintiri și nici trecut.

Doar în tine sunt niște gânduri, amintiri, ce nu se vor scrise, dar știi că sunt acolo, la nevoie alegi din ele, pentru un 1 Martie de austeritate emoțională, când te gândești cât de repede s-au scurs toate… unde? În cutia cu amintiri din inima noastră…

(sursa foto: diez.md)