În vamă

Era o dimineaţă ponosită, fără niciun strop de strălucire. Vedea în jur ziduri, muchii şi colţuri de bloc şi păşea pe aleea ce duce din parcare spre staţia de tramvai. Acum doar păşea înainte, abia simţind sus, pe cer, un petic palid de culoare. Ciudat, deşi era lângă gară, nici trecerea trenurilor, nici forfota lumii grăbite nu le mai auzea. „Cum zici?”, îngână tainic femeia. Ştia ea ce ştia. Era, în adâncul ei, covârşită de un entuziasm greu de oprit şi, în acelaşi timp, de o presimţire. „Îl aşteptam! Înţelegi? De ani de zile îl aştept! Mă uit zi de zi pe fereastră, de atâtea sute de zile! Poate de mii de zile sar la fereastră ori la uşă, căci a plecat demuuult, nici nu mai ştiu de când.” Tăcu o vreme, apoi îl întrebă încetinel de ce crede că a oprit taxiul la scara B. „Că noi stăm la A”… Aşa i s-a părut. „Cel care a coborât din maşină, el era, băiatu’ meu, bine l-am văzut! A coborât din taxi şi s-a uitat încoace, fix la geamul nostru!” „O fi uitat scara, se-ntâmplă”, i se răspunse. „Nuuu! Aşa ceva nu uită el! Copilăria, locurile, casa în care a crescut… Îl cunosc eu, n-a uitat nimic. Tare bun copil!” Deodată sări ca arsă: „Cum să nu-mi cunosc băiatul!”. Mergea pe alee mişcându-şi picioarele fără spor, clătinându-şi trupul scund şi rotund, de bătrână pensionară care n-are altă treabă decât să bucătărească şi să se bucure de una singură de bucatele gătite. Continuă: „Vai, nu! Mi-a făcut cu mâna! Ce surpriză! Am sărit şi-am deschis fereastra, intrase în scara blocului. Atunci, repede să-i deschid uşa, aveam parcă aripi, îi auzeam paşii, cum urca două trepte deodată. Era ca-n vis, dar ceva neaşteptat s-a-ntâmplat şi ceasul… chiar nu-nţeleg. Pur şi simplu s-a rupt în două!”. După o vreme, femeia continua să vorbească despre fiul ei: „Doamne, mulţumesc că mi l-ai adus acasă, că-i teafăr! Mai vorbeam pe internet. Eram fericită măcar să-l văd conectat. Zicea că-i bine, că i-e dor. Ştii, tare-i greu printre străini. Ce surpriză pentru el, să mă lase tînără, în putere şi să mă găsească o băbuţă”. Era fiul mult aşteptat şi în loc să-l ia-n braţe, să-i pună de mâncare, să-l întrebe, să-l asculte povestindu-i, ea pleacă. Ridică privirea spre însoţitor să-i spună că se-ntoarce şi-i ceru să-i arate pe unde s-o ia. Însă se trezi singură. Fuioare de vânt aprig o asaltau. Auzea glasuri, ţipete şi arătări posomorâte, pocite îi dădeau târcoale. „Pe mine mă strigă?”, întreba femeia tulburată. Valuri de îngheţ o împungeau din toate părţile. Se gândi să alerge, dar picioarele n-o ajutau deloc. Cine a adus-o aici? Ce veşti are să-i dea? Singură într-un pustiu negru, vâscos, între hohote dezlănţuite, vorbe groase, de neînţeles. „Mi-e frică! S-a făcut noapte. Nu-s nici stele. Hei, tinere! Nu mă lăsa singură! Aprindeţi o lumină! Nu pot respira! Tare mi-e sete! Ce întunecime!” Nădejdea i se topea ca bulgărele de gheaţă. „Sunt duhuri. Ele mişună pe-afară şi vin din necuprins. Strigă înfiorător ca să te tulbure. E noaptea cea fără de ziuă. Nu dispera, avem cufăraşul, o să-l arătăm. Haide!” „N-am apucat să-l îmbrăţişez şi nu l-am văzut ca lumea la faţă!”, se chinuia bătrâna să se facă auzită. „Eu n-am nicio treabă cu voi! Dincolo am atâta treabă. De ce nu mă lăsaţi în pace? Cine hohoteşte? Ce râs batjocoritor!”

„Nu te mânia, nu te mânia, nu te mânia…” „Mă crezi, nu-i aşa?”, întrebă femeia copleşită. „Ai văzut şi tu că trebuie să mă întorc acasă, dar o să revin.”… „Sigur, normal că te cred. Am fost împreună de la bun început. Ştiu totul, cu bune şi cu rele”, şopti însoţitorul şi o învăţa cu blândeţe: „Vino după mine. Ţine-te de poala veşmântului meu. Pentru tine se deschid pragurile. Nu trebuie să te laşi ispitită, nu deznădăjdui. Nu te înfricoşa, mă lasă să te ajut! Înţelegi?” Femeia, buzele şi le simţea reci şi înţepenite, trupul îi era ca un bolovan de greu. Vedea că însoţitorul o aşteaptă, o priveşte cu milă, zâmbeşte. Îi zări ochii, erau în lacrimi. Îşi întoarse privirea şi căută glasul păsărelelor. Ciripeau cu sutele în tufele de lângă casă. Pe aici nu erau. Percepu limpede lângă ea un şir de cuvinte: „Vai! cum se scutură sufletul de trup, cum nu-i aprinde nimeni lumina şi cum zorile nu se mai arată!” „Care sunteţi pe-aici?”, striga cu ultimele puteri femeia. Cu adevărat, firul de argint se destrămase puţin câte puţin. „Înger bun! Înger bun, nu mă lăsa! N-am niciun ajutor! Vino degrabă şi scoate-mă, ţine-mă şi scoate-mă, rogu-te, că nu mai pot! N-am fost decât o fărâmă păcătoasă de praf pe faţa pământului… A venit o pală de vânt şi m-a spulberat. Doar greşeli, în urmele mele.” „Cum aş putea să te scot? S-a dus şi ultimul moment al vieţii tale! Ai păşit… dincolo. Înţelege! E prea târziu!” „Am păşit…?”, întrebă femeia tot mai împietrită. „Când a fost ultimul momentul al vieţii mele? Şi trupul meu? O să-l mănânce acum noroiul? Lutul galben? O să-l mănânce pământul, apa şi viermii?”

Cineva cânta cu glas răsunător: „Oare cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul?” Femeia începu să plângă amarnic: „Vai, mie! Vrei să spui că m-am prăpădit?” Un regret imens îi cuprindea inima, o durere adunată ca de la capătul lumii. „Vrăjmaşii sunt la pândă, o să sară cu minciuni neruşinate, cu lucruri petrecute cândva”, îi explica tânărul. Femeia înţelese Răul în care intrase ca într-o apă fără cer, fără izvoare, murdară şi lipicioasă. Era ca pânza ce se ţese şi se destramă în acelaşi timp. Au s-o potrivească vrăjmaşii pe războiul lor. Au s-o agaţe cu lucruri scoase dintr-o terfeloagă pe care i-o înfig acum sub ochi. Strigă după însoţitorul ei. Îşi întărea inima cu frânturi de rugăciuni care-i răsăreau în minte. Ce încăierare, ce strigăte cumplite! Se crăpau rânjete peste ea şi văzduhul scrâşnea de atâta prăpăd! „O, zădărnicie! Cum au trecut anii mei! Toată viaţa! Nu m-am ales cu nimic. Păcate şi zădărnicii! Îmi pare tare rău!” „Uită-te la cufărul din mâna mea. În el luceşte o palidă lumină. Ţine-te după lumina asta. Ele te pot salva. Haide şi nu te teme. Sunt şi eu pe-aici.”

În cele din urmă, cu toată spaima, bătrâna se grăbi să ajungă palida lumină. Tânărul ducea în cufăr, la judecată, puţinele ei fapte bune.

Un funcţionar veni şi o trase de mânecă: „Dumneata! Fii atentă! Ai de răspuns la întrebări”, şi-i dădu un teanc de hârtii groase şi-un stilou albastru, strălucitor. ”Vezi! E o treabă serioasă, ca un fel de contabilitate pentru altă lume”, zise funcţionarul.

Un imens val de smerenie amestecată cu frică stătea ca un nor deasupra ei, gata-gata s-o tragă într-un adânc. Şovăia. Atunci simţi mâna tânărului însoţitor. Se lăsă în voia lui. Păşi, el ducând în dreapta cufăraşul nici plin, dar nici gol de tot. Ajunşi la ghişeu, o funcţionară îl întrebă pe tânăr:

-Ea cine e şi unde o duceţi?

-Ea este mama mea şi a suferit un accident. Eu sunt fiul ei şi o duc cu mine. Vreau să am grijă de ea. Poftiţi, avem aici toate actele, şi-i dădu cufăraşul ca să verifice hârtiile pe îndelete.