Literatura de azi 
Vineri, pe 27 martie, în timpul epidemiei care a cuprins întreaga lume, Papa Francisc a participat la un moment special de rugăciune, pe esplanada Basilicii Sf. Petru.
Selectăm din predica ținută de Sfântul Părinte câteva fragmente sugestive și utile celor care se tem și au nevoie de o ancoră în aceste zile.
De săptămâni întregi pare că s-a aşternut seara. Neguri dense s-au îngrămădit deasupra pieţelor noastre, deasupra străzilor şi oraşelor noastre; au pus stăpânire pe vieţile noastre, întrerupând totul cu o tăcere asurzitoare şi cu un gol dezolator, care paralizează totul la trecerea sa: acest lucru se simte în aer, se observă în gesturi, se citește în priviri. Ne-am trezit înfricoșați și rătăciți. Asemenea discipolilor din Evanghelie am fost luați prin surprindere de o furtună neașteptată și furioasă. Ne-am dat seama că suntem în aceeași barcă, toți fragili și dezorientați, dar în acelaşi timp importanţi şi necesari, chemaţi cu toţii să rămânem împreună, având toţi nevoie să ne aducem mângâiere unii altora. Pe această barcă… suntem cu toţii. Asemenea acelor discipoli care vorbesc într-un glas şi spun înfricoşaţi: «Pierim» (v. 38), şi noi ne-am dat seama că nu putem merge înainte fiecare pe cont propriu, ci numai împreună.
Ne regăsim cu uşurinţă în această relatare. Ceea ce ni se pare greu de înţeles este atitudinea lui Isus. În timp ce discipolii sunt în mod firesc alarmaţi şi disperaţi, El stă la pupă, în acea parte a bărcii care se scufundă prima. Şi ce face? În ciuda clătinării puternice a bărcii, doarme liniştit, încrezător în Tatăl ceresc – este singura dată în care în Evanghelie îl vedem pe Isus că doarme –. Apoi, când este trezit, după ce a potolit vântul şi apele, li se adresează discipolilor cu un ton mustrător: «De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?» (v. 40). (…)
Furtuna demască vulnerabilitatea noastră și lasă descoperite certitudinile false şi inutile cu care ne-am întocmit agendele, proiectele noastre, obişnuinţele şi priorităţile noastre. Ne dovedeşte cum am lăsat să adoarmă şi să ne părăsească ceea ce alimentează, susţine şi fortifică viaţa noastră şi comunitatea noastră. Furtuna scoate la suprafaţă toate propunerile prin care am „ambalat” şi uitat ceea ce a însufleţit spiritul popoarelor noastre; toate acele tentative de a anestezia obişnuinţe aparent „salvatoare”, incapabile să facă apel la rădăcinile noastre și să evoce memoria bătrânilor noștri, lipsindu-ne astfel de imunitatea necesară pentru a înfrunta aversitățile.
O dată cu furtuna s-a șters și machiajul acelor stereotipuri cu care acopeream „ego-urile” noastre, mereu preocupaţi de propria imagine; și a rămas descoperită, din nou, acea (binecuvântată) apartenență comună de la care nu ne putem sustrage: apartenența ca frați.(…)
Nu este timpul judecăţii tale, ci al judecăţii noastre: timpul de a alege ce contează şi ce e trecător, de a separa ceea ce este necesar de ceea ce nu este necesar. Este timpul de a restabili traseul vieţii noastre către tine, Doamne, şi către ceilalţi. Şi putem privi la numeroşii tovarăşi de drum exemplari, care, la teamă, au răspuns cu darul propriei vieţi. Este puterea lucrătoare a Duhului Sfânt revărsată şi plămădită în dăruiri curajoase şi generoase. Este viaţa Duhului capabil să răscumpere, să valorifice şi să arate că vieţile noastre sunt întreţesute şi susţinute de persoane obişnuite – de obicei uitate – care nu apar în titluri de ziare şi de reviste, nici pe marile pasarele ale ultimului show, dar care, fără îndoială, scriu astăzi evenimentele decisive ale istoriei noastre: medici, infirmieri şi infirmiere, angajaţi din supermarket-uri, agenţi de poliţie, îngrijitori, transportatori, forţe de ordine, voluntari, preoţi, persoane consacrate şi mulţi alţii care au înţeles că nimeni nu se salvează singur. În faţa suferinţei, unde se măsoară adevăratul stadiu de dezvoltare a popoarelor noastre, descoperim rugăciunea sacerdotală a lui Isus: «ca toţi să fie una» (In 17,21). Cât de mulți sunt cei care practică în fiecare zi răbdarea și răspândesc speranță, având grijă să nu semene panică, ci co-responsabilitate. Cât de mulți tați, mame și bunici, profesori îi învață pe copiii noștri, cu gesturi mărunte și cotidiene, cum să înfrunte și să traverseze o criză, readaptând obișnuințe, îmbărbătând și încurajând rugăciunea. Cât de multe persoane se roagă, oferă și mijlocesc pentru binele tuturor. Rugăciunea și slujirea tăcută: sunt armele noastre învingătoare. (…)
Iubiţi fraţi şi surori, din acest loc, care aminteşte credinţa de piatră a lui Petru, în această seară aş vrea să vă încredinţez pe toţi Domnului, prin mijlocirea Maicii Sale Sfinte, salvarea poporului său, steaua mării în vreme de furtună. Dintre aceste coloane care îmbrățișează Roma și lumea să coboare asupra voastră, ca o îmbrățișare mângâietoare, binecuvântarea lui Dumnezeu. Doamne, binecuvântează omenirea, dă sănătate trupurilor şi mângâiere inimilor. Ne ceri să nu ne temem. Dar credinţa noastră este slabă şi suntem cuprinşi de teamă. Dar Tu, Doamne, nu ne lăsa în voia furtunii. Repetă din nou: «Nu vă temeți» (Mt 28,5). Iar noi, împreună cu Petru, „îi încredinţăm lui toată îngrijorarea noastră, căci el se îngrijeşte de noi!” (cfr 1 Pt 5,7).
(traducere de Cristina Grigore; sursa informații și foto: angelus.com.ro)
ȘTIREA precedentă a ZILEI: Papa va provoca azi o „pandemie de rugăciune”
