-A fugi de adevăr e ca și cum ai fugi de Dumnezeu, iar el da, fugea. Nu era un om credincios și nici stabil, în orice ar fi întreprins, promisiuni, rugăciuni el fugea, era stabil doar în ce-i oferea plăcere, dar o plăcere din aia atroce, infectă, bolnavă.
Povestea o colegă fără să privească în jur, era cu ochii în calculator, ca și cum de acolo ar fi citit, dar nu, ea își vedea de treabă, se auzeau tastele lovite autoritar și tot ce spunea era din ea, din întâmplările ei. Când vorbea cuvintele ieșeau ca niște săgeți sau poate raze, oricum ceva ce te făcea să tresari, să te întrerupi și să o privești, să fii sigur că de acolo vine vocea, din gura ei și nu de la radio. Am privit-o peste laptop și-mi plăcea tot ce spunea și cumva voiam ca toate cuvintele ei să se așeze pe mine așa cum se așază lumina, cuminte, naivă, într-o zi banală când ieși pe balcon și închizi ochii.
-Cuvintele tale mă fac să închid ochii.
-Da, nimic nou, așa încep tragediile.
-Când închizi ochii?
-Da, nu ar trebui, ar trebui să fii atentă, nu să te lași dusă de păcăleala cuvintelor.
-Adică orice e frumos e și periculos?
-Când te minți, când oamenii oferă încredere mai mult altora decât lor. Pentru că toată lumea vrea să se facă plăcută, să fie iubită, ci nu să iubească, toți aleg parteneri care-i iubesc și într-o zi se întreabă, bine, dar eu, eu ce-mi doresc?
-Așa se ruinează tot pentru că… ne pasă în primul rând să fim iubiți, ci nu să iubim.
-Ne pasă în primul rând să ne lăudam peste tot, să se afle, să se știe, ce mult suntem iubiți, mergem la părinți: mamă, tată, el mă iubește, sunăm amicele, amânăm întâlniri cu ele pentru că vine el, ne place să ne vadă vecinii când el ne ține de gât, arătăm cadourile și spunem tuturor ce bine e în haina asta a iubirii care ne vine perfect, dar care culmea nu ne aparține, totul e o farsă încă din prima zi, o aură care nu e ivită din propriul corp, și după cum știm sfințirea se emană din interior, dar a recunoaște despre sine că e îndrăgostit trebuie ascuns, asta e o prostie, atunci de ce ne lăudam cu prostia altora? Apoi destrămarea, dezlânarea, jupuirea acestei cămăși… fâșii fâșii, și-atunci plângi și nu înțelegi de ce, dar lucrurile par firești, el își ia înapoi ceea ce ți-a dat, poate chiar fără să vrea, dar cămașa e a lui și-l urmează.
-Chiar zilele trecute am vrut să-mi duc la reparat o pereche de sandale cărora li se dezlipise o floricică din piele aplicată pe una din barete, desigur, aș fi putut lipi cu superglue sau cum făcuse Amina cu gumă de mestecat, luase exemplu dintr-un film, de la Mr. Bean, și guma ținuse un an de zile până și-a cumpărat altceva, dar nu că s-ar fi desprins guma ci doar că se plictisise de aceleași sandale. Știe cineva un cizmar?
Atunci s-a făcut liniște, și ele pentru prima oară și-au ridicat capetele deasupra ecranelor și se uitau la mine sau una la alta ca și cum întrebam: Știe cineva cum ajung pe Lună? Răspunsul a venit repede:
-Nu mai sunt cizmari la noi în oraș, nimeni nu mai repară, la noi în oraș totul se înlocuiește, nu doar pantofi, orice.
Știam că au dreptate, nici eu nu văzusem prin oraș cizmărie:
-Și iubirea? Și ea se înlocuiește?
-Mai ales, au strigat ele. Lipiturile nu au rost, mai devreme sau mai târziu tot se strică, tot acolo ajungi.
-Bine, dar guma lui Mr. Bean a ținut un an?
-Da, guma asta a fost un fel de ultima privire. Ca atunci când pleci la facultate și arunci o privire prin casă, peste lucrurile pe care le lași singure în camera ta până la vacanță, faci asta an de an până când guma se strică, se usucă și se întărește și de ea nu se mai poate atașa nimic, nimic.
-Eu când eram mica mi-am lipit cu gumă porcușorul cu monede, primisem cadou jucăria asta și am zis să o folosesc. Într-o zi, mi-am dat seama că e foarte greu să mai găsesc monede pentru că la noi în oraș toată lumea avea și are card bancar și într-o zi când am plecat și eu împreună cu părinții în concediu am sigilat-o, nu ar fi umblat nimeni, dar așa am simțit, era munca mea acolo, nu valoarea banilor, ci altfel de valoare pentru că de multe ori mă aplecam pe jos, mă uitam în toate părțile să nu mă vadă nimeni, alteori mergeam acolo la fântână unde stăteau cerșetorii și le dădeam bancnote în schimbul monedelor, alteori mai furam din buzunarul tatălui când auzeam zgomotul ciuleam urechile și mi le însușeam fără să mă vadă, niciodată nu a întrebat de ele. Dar, iar și iar dar, nu puteam face asta mereu… practic lucrurile astea mici mi-au făcut copilăria, dacă nu aș fi avut de umplut pușculița nu fugeam de acasă, nu mă aventuram prin locuri prohibite fără știrea părinților și uite acum am în cutie nu doar mărunțișul ci și toate povestioarele astea care mă umplu, eu la rândul meu sunt o cutie, altfel nu zornăia nimic din mine și nu aveam nimic de spus.
-Da, acum la fiecare hotel e o cutie de valori în șifonier, introduci codul și ești în siguranță, poți depune acolo toți banii…
-Depinde acum… eu mi-aș depune inima, să plec așa în oraș, la plajă, să nu mă afecteze nimic.
-Nu ai fi oarbă?
-Cam așa.
-Și-atunci ce rost are excursia?
-Pe cutia de valori scrie ce ai voie să depui, adică nimic care să aducă prejudicii…
-Adică arme, bombe…
-Cred că da, dar eu aș zice că prejudiciul cel mai mare și cel mai periculos e cel care te face să te întorci, să te întorci din drum, așa că, măsura de precauția e cea pe care ți-am spus-o.
-Mă gândesc la bunica mea, după moartea ei, mama s-a dus să-i strângă lucrurile și s-a întors tot cu o cutie. Nu vă imaginați o cutie mare, chiar am făcut și o poză sau să nu vă imaginați că mama s-a întors de acolo cu o cutie plină de bijuterii. Nu. Mama s-a dus trei zile la rând acolo și a luat tot ce a găsit în sertarul noptierei din camera unde dormea ea și unde a și murit. A venit acasă plângând și ne-a spus: Atât a mai rămas din ea, astea sunt lucrurile bunicii. Apoi seara ne-am strâns toți în jurul mesei, nu înainte ca mama să ne țină pe toți de mâini și să spună o rugăciune și apoi a deschis cutia. Dar a deschis-o foarte încet, mie una mi se părea că ar fi fost plină cu fluturi și-i era frică să nu zboare, și culmea gesturile ei foarte tandre și încete cu degetele tremurânde îmi dădea impresia unei călduri umane care nu venea de la pielea ei ci venea chiar de la cutie, chiar am vrut să zic, ce caldă e cutia, se simțea o emanație, parcă pulsa ceva, dar în timp ce întindeam mâna mama mi-a pus mâna ei pe a mea oprindu-mă și asta m-a mirat și mai mult, dar nu m-am supărat, mă gâdeam că e mama ei, și ea avea cumva acest drept.
Bunica a stat mai toată viața acasă, a gătit, a făcut curat, a plantat flori, a avut grijă de casă, a fost femeia din umbră, nu vorbea, nu vorbea mai deloc, dacă voiai trebuia să te duci în camera ei, eu mi-o amintesc doar zâmbind, muncind și zâmbind. Niciodată nu știam ce vorbiseră după ce mama închidea ușa camerei ei. Vocea bunicii a fost un fel de tăcere care te chema și la fel se simțea acum în timp ce mama deschidea cutia, tăcerea ei caldă la fel ca pâinea pe care o făcea: în interior, pe capacul cutiei era lipită o poza cu bunica și mama când era copil, un portofel mic din piele, roșu, o carte de rugăciuni, un desfăcător manual de conserve, o trusă școlară de geometrie, actul de identitate, o cutie de chibrituri și câteva foi scrise împăturite, din care, de la prima vedere nu se descifra nimic. Auzisem cu câteva zile în urmă că bunica ar avea un testament, dar ce ar fi putut lăsa ea, casa fusese a bunicului și după moartea lui trecuse la mama, pământul la fel, avusese ca dotă când se măritase, dar asta fusese cu mai bine de 50 de ani în urmă și se pierduseră actele, prin urmare tot mamei îi revenise. Însă nimeni nu a deschis hârtiile, m-am gândit că poate mama știa deja, devreme ce avea cutia.
Altceva era pe masă în fața ochilor noștri înlăcrimați: era bunica, așa cum nu o cunoscusem. Mama era stupefiată: Oare la ce-i folosea ei trusa geometrică? Dar desfăcătorul de conserve? Dumnezeule striga ea, înțelegea un portofel, dar roșu, bunica nu ar fi purtat așa ceva, înțelegea și poza, dar nu știa de unde o avea bunica, cine o făcuse, părea o poză color iar pe vremea când mama era mică nu existau poze color. Cutia stătea desfăcută pe masa și noi o priveam toți și ne mai ridicam din când în când deasupra ei ca să privim mai bine. Din cutia asta răzbătea mai mult liniște și iubire decât amintirile unor lucrruri pe care nu le cunoșteam dar la care se pare bunica ținea foarte mult. La un moment dat când m-am ridicat am văzut în colțul cutiei o bucățică mica, alb-gri, părea un miez de pâine sau poate coajă. Am întrebat-o pe mama dacă am voie să o iau și a zis ca da, stupoare era o gumă de mestecat și era a mea, îmi recunoșteam amprenta dentară pentru că ăsta era unul din jocurile mele, după ce guma nu mai era bună îmi impreganm dinții în ea și le aranjam pe masa din bucătărie, aveam vreo 10 la un moment dat, pesemne că bunica păstrase una.
Apoi tata a recunoscut desfăcătorul de conserve:
-Când s-a întors ăla bătrânuʾ din război și mama a vrut să-i spele hainele, atât a găsit în buzunarele lui.
Ăla bătrânuʾ era desigur, soțul ei, bunicul meu, și așa era obișnuința în familie când vorbeam de el, așa ne exprimam toți: ăla bătrânuʾ. Pentru că și tata auzise expresia asta la taică-său când vorbea de bunicul lui, și tot așa, și tata avea să devină la rândul lui cândva ăla bătrânuʾ, pentru că și eu avem pe gură același cuvânt. Soră-mea a privit poza color cu bunica și mama copil și a spus că nu e originală, era hârtie nouă, lucioasă și că probabil a fost data la un centru IT să o coloreze, după care fusese tăiată după forma dorită atât cât să fie lipită în interiorul capacului. Apoi am început fiecare să scoatem câte un obiect și să-l analizăm pe toate părțile și nu mare ne-a fost mirarea când fiecare începea să vorbească ceilalți se opreau din analiza lor și ascultau, așa începuse soră-mea:
-Asta e trusa mea, vorbea de trusa geometrică, am găsit-o într-o zi în bancă, ne mutase profa de chimie în laborator, aveam ore acolo o data pe săptămână, a două oară când ne-am dus am avut grijă să mă așez în aceeași bancă cu trusa. și mai era încă acolo, de două săptămâni, așa că am luat-o, dar o foloseam doar acasă, după un timp mi-am dat seama că mulți copii aveau trusă ca asta și nu s-ar fi observat dacă nu era a mea, dar nu știu de ce, am scrijelit cu compasul inițialele mele, uite, B.D.R. A pus ea degetul pe acronim ca și cum puneam mâna pe rană, apoi a continuat:
-Când am mers la liceu, apoi mare, am uitat total de ea, dar când eram mica o vreme dormisem cu ea sub pernă, așa de frică să nu mi-o ia cineva, îmi plăcea foarte mult, era nouă, avea de toate și creion și gumă de șters, și acum uite, e nouă, se cunoaște la colțuri nu e roasă, pentru că nu am folosit-o niciodată.
Noi priveam înmărmurite la ea cum povestea despre cutia bunicii ei, ea nu-și luase privirea din laptop, dar noi eram cu capetele ridicate peste laptopuri ca niște pui de rândunică care ridicau ciocurile să primească hrană.
-Știi ce înțeleg eu? Înțeleg că nimic din cutia aia nu aparținea bunicii tale, deși era a ei.
-Da.
-Asta și voiam să spun de fapt când ați început voi discuția cu iubirea și cămașa: că nimic nu ne aparține, deși suntem parte din acel nimic, că mereu iubim ce nu e al nostru.
-Nu ne-am maturizat deloc, deși avem anii ăștia, copii… nu ne-am maturizat.
-Nici bunica nu era maturizată, după cum ați observat, aduna în cutia ei de valori numai lucruri mici, lipsite de importanță.
-Valoarea lor e abia acum când ea nu mai e. Moartea ei practic le-a făcut din aur…
-Eu nu mai înțeleg nimic…
-Poate că nici nu ai ce…
-Totul e să folosești guma de mestecat la momentul potrivit.
-Deci îmi lipesc floricica cu gumă?
-Și-l suni și pe Andrei!
-Guma asta zici că e sfintele moaște!
-Mai bine fac ca bunica ta, mâine îmi cumpăr o cutie. Dar, ce-o să pun în ea… Incredibil, ce-o să pun în ea? Eu nu am soț, nu am iubit, nu am copii…
-Ce pui în ea nu e foarte greu, dar cine o mai găsește…