Constanța Popescu 
De mult n-ai mai vorbit cu mine,
Doamne…
Nici clopotul nu l-am mai tras
în liniștea pașilor triști.
Aveau protecția iubirii.
Sunt și eu un trecător cu inima cusută
și multe cicatrici.
O port mai mult în buzunar,
cu frică, să nu se împrăștie în cioburi
inutile și neputincioase.
Am darul tău și cine nu mi-l prețuiește,
nu mă merită.
E iarna sufletelor mici și fără zăpadă,
când trec mirările prin labirintul minții
și mă tot întreb,
de ce e mereu noapte când mă rog?
De ce clopotul nu mai bate în zori,
ca să pășesc pe țărâna curățată,
care mă rabdă,
doar să-mi învăț lecțiile,
ca să încep să zbor,
cu insigna iubirii-n priviri?
