Când voi fi şi eu… (II)

I-am spus profesoarei de română că voiam să dau la filologie, într-o zi când m-a întrebat. Mă așteptam să-mi sară în ajutor, să-mi dea sfaturi, să-mi împrumute vreo carte, dar nu, m-a privit mirată şi mi-a zis:
– La filologie?
– Da.
– E salt mortal pentru tine.
I-am văzut dinții bătrâni şi gura. Pe-acolo îi ieșiseră cuvintele. Atât de ușor… Da, era ușor să îi tai aripile unui tânăr, nu am vrut să o ascult şi din clipa aceea am urât-o şi mai mult şi plângeam după doamna Cociu.
Vorbind despre Bogdan Petriceicu Hasdeu, i-am zis că am citit că George Călinescu l-a numit columna literaturii române, doamna Jerca a zis că într-adevăr a fost Columbul literaturii noastre… Iar m-am întristat, nu găseam nicio cale de a comunica, dânsa nu era ca fosta noastră profesoară, care aprecia şi ne încuraja să citim şi alte cărţi.
Mai târziu, de 1 Martie, toţi colegii ne-am gândit să strângem bani şi să le dăruim profesoarelor câte un mărţişor de la Fondul Plastic şi un buchet mai scump de flori. Se găseau nişte trandafiri de piele neagră foarte frumoşi acolo, care puteau fi folosiţi drept accesoriu la o rochie sau o bluză.
L-am ales pe Dincă, el mereu purta cravată, era aranjat, dar cel mai important lucru era că mereu zâmbea. Avea un chip senin.
– Dane, îi pupi şi mâna, da? l-am rugat înainte să vină doamna Jerca.
– Se poate?! m-a liniştit el.
Profesoara a intrat în clasă.
– Bună ziua!
– Bună ziua! am zis noi şi ne-am ridicat în picioare, mulţumiţi.
Dincă i-a oferit cadoul nostru şi i-a pupat mâna, cu plecăciune. Profesoara a luat florile şi le-a aruncat pe catedră, ca pe un braţ de mături.
– Elevii de la clasa mea mi-au dat material de rochie din străinătate, ne-a înţepat ea.
N-am zis niciunul nimic. Ne uitam unii la alţii cu amărăciune. Ziua se înnegrise ca un cer plin de păsări surghiunite.

Antrenamentele le rărisem, aveam doi lupi în mine, vorba amerindienilor, pe care să-l hrănesc? Pregătirea pe cont propriu pentru facultate sau sportul cu satisfacţii mai târzii?
Eram elevă de liceu în Bucureşti, fără să am în buletin o adresă din acest minunat oraş.
Cât fusesem copil, îl văzusem în vacanţe, chiar şi Herăstrăul îl văzusem la nouă ani, când fratele meu şi prietena lui mă plimbaseră cu barca într-o zi de vară. Era foarte cald, îmi dădusem rochiţa jos, barca avea o copertină pentru umbră şi îmi agăţasem rochiţa de suportul său metalic. Nu ştiu cum s-a desprins, că a căzut pe apă… Ce spaimă am tras până am recuperat-o!
Doamna Munteanu îmi cerea chiria dublă, aşa că am luat-o pe Manuela, care nu mai stătea în club, şi am început să învăţ mai mult. Rămas-bun, Herăstrău! A farewell to a dream!
Câteodată visam că eram în caiac, mă trezeam atinsă de o tristeţe şi îl auzeam în gând pe Ivan, antrenorul băieţilor, „Creţule, tu n-ai venit pentru sport în Bucureşti!”, ceva de genul „eu ştiu ce ai făcut astă-vară!”…

Manu era o fată înaltă, cu părul blond şi ochi albaştri. Avea o vorbă blajină, eu adormeam târziu, iar dimineaţa mă trezea întotdeauna cu blândeţea unei surori.
Îmi cumpărasem o carte de gramatică şi făcusem o înţelegere cu ea să nu mă lase să dorm până nu analizam sintactic două texte, făcând schema propoziţiilor. La sfârşitul cărţii erau răspunsurile şi Manu îmi corecta cu roşu greşelile, ca o profesoară.
Tremuram şi urmăream cu privirea pixul ca pe un bisturiu ce înlătura un ţesut bolnav.

Îmi amintesc de profesorul de geografie din clasa a unsprezecea, cu mult drag. Ne dăduse o lucrare de control despre aer şi apă şi ne rugase să scriem liber, folosind ideile noaste, fără să ţinem seama de manual. Ne încuraja precum doamna Cociu, mai înainte…
A venit şi ziua când ne-a adus lucrările. Tocmai la sfârşit am primit lucrarea şi m-am bucurat mult când mi-a spus că îi părea rău că n-a putut să-mi acorde nota unsprezece…
Obişnuiam să citesc orice, ziare, reviste, măcar să răsfoiesc din cărţi, dacă nu-mi permiteam să le cumpăr. Aveam o memorie bună şi am început compunerea mea astfel: „Suntem singurii oameni de pe Terra care vedem aerul pe care îl respiră, aşa obişnuiesc să glumească amar locuitorii capitalei mexicane, Ciudad de México”… Am vorbit despre poluare ca despre o moarte înceată, dar sigură, a planetei. Chinul planetei. Despre plantele şi animalele care mor, despre păsările care lasă cuiburile cuprinse de un pustiu ca într-o poezie bacoviană…
Despre apă, am prezentat nişte lucruri citite într-o carte educativă, scrisă de Mihai C. Stănescu, Uzina aqua, carte pe care doar o răsfoisem în librăria noastră de la ţară, la nea Aurel.
Planetei noastre, cu dragoste!

(fragment din „O carte pentru primăvara mea”, ed. Eikon, 2017)