Legenda pelicanului

Dacă ați opri trecătorii pe stradă și ați pronunța în fața lor cuvântul: iubire, toți s-ar mira, nu ar spune, nici bine, nici rău, nici câștig, nici pierdere, toată lumea estimează, pune în balanță, mai de grabă o mirare, o grimasă; dar dacă ați spune cuvântul: bani, ei ar spune desigur, da, vrem, super. Ce e palpabil poate fi cântărit și mai ales nu poate fi comparat cu ce nu e palpabil, de aceea banii câștigă. Iubirea e mai mult plămădită din cuvinte, rareori fapte, un buchet de flori, o cină romantică, o cutie de bomboane, e un fel de sărbătoare, un fel de 8 Martie, un fel de zi de naștere. Dar putem trăi fără elemente grațioase în jurul nostru, mă face să cred că da, iubirea e un moft sau un produs de lux, neaccesibil. Iubirea e ca o vacanță exotică după care te retragi în pivniță, la frig și întuneric, unde din când în când auzi un șoricel rostogolind nuci, și sunetul ăsta începe să spargă liniștea până nu-l mai suporți, enervant e clișeul.

E noapte, citeam Legenda pelicanului și brusc mi-am amintit de Emiliana, închid cartea și o pun pe noptiera unde am câteva căpșuni din care am mâncat foarte puține, prin cameră nu se vede mai nimic, este întunecată tocmai pentru că becul orbește. Iubirea de fapt e concepută precum ciucurii prinși de abajurul veiozei, fără ciucuri pot sta, nici în plus, nici în minus, nici nu mă deranjează, nici nu-mi plac, dar fără lumină nu.

Ieri, când am fost la supermarket și am luat căpșuni, am observat ceva, poate firesc, nimeni nu cumpăra căpșuni din prima, cum nimeni nu are nevoie de iubire din prima. După ce toate cele importante fuseseră puse în cărucior, la final și dacă mai rămân bani se poate cumpăra și un moft, am văzut la două femei câte o caserolă cu căpșuni chiar așezate cu grijă, la niciun bărbat nu am văzut. Oare de ce bărbaților nu le plac căpșunile? Ei bine, totuși vara, vara căpșunile sunt mai multe, mai ieftine, facem chiar dulceață, vara e mai cald, parcă hrană mai multă, vara iubirea e altfel, mai pentru toți muritorii. Vara, iubirea e mai ieftină.

Și dacă am continua să oprim trecătorii și am spune cuvântul: iubire, dacă am nimeri un îndrăgostit el ar spune, da, raiul pe pământ, dacă am nimeri un altul abia părăsit, el ar spune iadul. Până la urmă, iubirea e prăpastia, este și vârful și golul, și victorie și căderea; când spun iubire îmi imaginez un alpinist care vrea să cucerească un vârf, dacă e antrenat reușește, dacă nu, alunecă.

Fiecare poveste de iubire are o sperietoare a ei. Prin lanurile de porumb, mai ales, se pun două lemne în formă de cruce și se îmbracă cu haine zdrențuite, ciorile chiar se sperie, dar sunt cazuri când chiar proprietarul se face el însuși sperietoare, își construiește temporar o baracă unde doarme și stă de pază, mai ales pe plantațiile de pepeni, unde vin păsări cărora le plac fructele zemoase, mai ales când încep să se coacă și plesnesc puțin, mirosul e îmbietor, mai ales de pepene galben.

Colega mea, Emiliana, era cu 8 ani mai mare decât Claudiu, dar nu se observa, erau tineri, frumoși, locuiau de un an împreună, ieșeau în oraș împreună, se distrau, râdeau mult, se simțeau bine, mergeam și eu foarte des cu ei, mâncam împreună, și niciodată nu am simțit din partea niciunuia cea mai mică “ghidușie”, îmi place să-i zic, arabesc, adică așa, când cineva face o buclă să evite sau să nu lege ceva, un fel de minciunică. Erau nedespărțiți, chiar Emiliana aștepta să fie cerută de soție, de multe ori o văzusem prin oraș că se oprea în fața vitrinelor cu rochii de mireasă și nu doar atât, îi plăcea să întrebe colegele, prietenele cum au fost cerute de soții lor și vedeam în ochii ei stupoarea, minunea, o plăcere care nu echivala cu nimic, era ca și cum visa la mersul pe Lună, îi părea și posibil și imposibil. Mereu mă punea să-i repet cum a fost la mine, și-i plăcea foarte mult să asculte: Emiliana, la mine a fost simplu, știi Oficiul Poștal 22 din Piața Amzei, ei bine, peste drum e o mică bijuterie, într-o zi m-a băgat acolo și a cerut două verighete, a zis să probez una, eu am întrebat dacă-i pentru soră-sa și Andrei a zis că pentru mine. M-am uitat la vânzător pentru că așa s-a nimerit ca el să fie în fața mea, era și el blocat, se uita când la mine, când la el, m-am întors spre Andrei dar se uita în vitrină ci nu la mine, vorbea cu geamurile și zicea, da pentru tine, și în clipa aia preotul a fost vânzătorul, practic el ne-a căsătorit, el ne-a probat rând pe rând inelele până s-au potrivit, atunci a fost momentul magic ci nu la primărie sau la biserică, acolo totul era aranjat. De atunci și până ne-am căsătorit cu certificat au trecut 3 ani, timp în care amândoi am purtat verighetele. Îmi plăcea foarte mult s-o port, simțeam că mă protejează și la fiecare examen mă uitam la ea ca la un totem.

Însă într-o dimineață Emiliana intră în birou și spune tare, eram eu și încă o colegă:

-M-a părăsit!

Cum a deschis ușa nu am văzut decât fața ei schimonosită de plâns, dar nu am avut timp să mă întreb de ce pentru că ea repeta disperată:

-M-a părăsit!

-Cine?

Adică, putea fi oricine numai Claudiu, nu.

-Cine? El! M-a părăsit!

-Care el?

-Claudiu!

-Cum se poate?

-Mama lui.

-Parcă nu era în țară?

-Da, a venit ieri, i-a spus de mine și i-a zis: Nici vorbă, e mai mare decât tine.

-Și?

-Și el a venit să-și ia bagajele că așa a zis maică-sa.

-Nu se poate…

-Ba da.

-Claudiu te iubește.

-Da, așa a zis, dar nu-l lasă maică-sa, l-a trimis după haine.

–Liniștește-te, și-a luat și el hainele ca să tacă, să nu o supere, nu a mai văzut-o de mai bine de un an.

-Aaaa, nuuu, nu ne mai vedem.

-Nici pe ascuns?

-Nici pe ascuns.

-Păi ce naiba, are complexul lui Oedip?

-Da, a spus un categoric da.

-Bine dacă-l are atunci e ok, e o boală, zi mulțumesc.

-Nu credeam așa ceva: a venit senin, ca și cum nimic nu se întâmpla și mi-a zis: Ne despărțim, mama nu e de acord că ești prea mare și așa am pierdut un an din viață, puteam să am copil. Nu a stat mai mult de 15 minute, strângea și arunca lucruri într-o geantă.

-Bine, dar azi poate vă vedeți, aici la birou.

-Da, trebuie să apară și el.

Toată ziua nu și-au vorbit, Emiliana aștepta să facă el primul pas, dar nici vorbă, el avea o față senină, liniștită, s-a dus singur la masă, noi am rămas pe loc, nu ne-a întrebat nimic, nici pe ea, nici pe mine, Emiliana tocmai ce spunea:

-Nici măcar pe tine nu te întreabă dacă vrei o apă.

-Bine, eu acum sunt cu dușmanul, nu mai suntem aliați. Simt deja un război. Fetele cu fetele. Așadar mama lui Claudiu devenise sperietoarea. Am crezut că după câteva zile lucrurile se vor întoarce la situația anterioară, dar deja cineva îmi spusese că Claudiu vrea să se mute la alt departament, am crezut că poate după o lună i se face dor de ea, dar nu, nu și-au mai vorbit niciodată. Zile la rând ea mă suna:

-Te rog frumos, vin să te iau, hai la Hilton.

-Măi, abia am mâncat și sincer, în fiecare seară nu-mi permit, știi și tu ce salariu am.

-Bem doar o cafea.

-Te rog, vreau să mă mărit și unde naiba să găsesc unul cu bani decât prin locuri scumpe, că ăștia nu merg pe jos prin parc.

Am îndurat multe astfel de ieșiri, chiar dacă-i spuneam că o nouă relație exact în clipa asta ar fi nepotrivită pentru căsătorie, dar nu mă puteam înțelege cu ea, era atât de disperată, încât nu mai ținea cont de nimic, de mine, nici atât. Toți banii îi arunca la coafor, în fiecare zi avea altă culoare, altă tunsoare, unghii false, strasuri în dinți, în nas, tot felul de mutilări menite s-o facă să uite.

Într-o seară, era un băiat, aparent de vârsta noastră, de care părea foarte interesată și nu știu cum a făcut că în 10 minute era la noi la masă, dar se pare, după primele schimburi de priviri, ea a sesizat că el pare interesat de mine și m-a recomandat:

-Soția unui amic.

Deodată, eu nu mai aveam nici nume, nu mai eram nici colegă, prietena nici vorbă, eram soție. Și într-adevăr, când a spus soție, cuvântul acesta a căzut ca un paravan, ca un zid de protecție.

În Herăstrău însă, lucrurile au mers mai repede. Într-o seară am ieșit toți trei, eu cu soțul și ea, îmbrăcată frumos, elegant dar și puțin atrăgătoare, deloc supărător. Terasa era foarte spațioasă, era un aer cum doar la țară mai simțisem și în acest restaurant libanez se tot plimba o țigăncușă, era chiar copil, nu cred că avea mai mult de 11, 12 ani, vindea trandafiri, roșii, imenși, avea un coș plin, erau foarte proaspeți, păreau cu rouă. Am tot stat și am tot stat să apară Harap Alb. Ne-am luat humus, frigărui, cafea, ceaiuri peste ceaiuri, ea și-a luat narghilea și în ultimul ceas, era târziu spre 12 noaptea a apărut și Harap Alb, e drept după câteva luni de pierdut timpul prin restaurante. Fetița vine la masa noastră și-i dă ei toate florile, coșul superb, a numărat ea erau 99 de trandafiri, din partea unui domn, apoi ea s-a dus pușcă să-i mulțumească și ne-a făcut semn că e bine și că putem pleca.

Emiliana a doua zi și-a luat concediu, a plecat în Grecia într-o săptămână și nu a m-ai venit până azi. S-a măritat cu acel grec de la terasă, are o fetiță Inana și o casă superbă la mare, pe una dintre insule. La rândul ei, și-a părăsit familia, țara, ce putea fi mai rău și a plecat cu un bărbat străin pe care avea să-l cunoască în timp. Nici când a venit să-și dea demisia nu am văzut-o, au trecut mulți ani, 20 aproape, îmi scrie cam la un an că e bine, fericită, chestii simple, nu povestește nimic detaliat, cred că și pe mine vrea să mă dea uitării și de fapt cam tot ce-i amintește de Claudiu. Cumva, s-a născut din nou, altă lume, alți oameni, alte peisaje, apoi apariția bruscă a copilului, toate astea cred că l-au anihilat pe Claudiu. Poate că pereții albi ai izolării curăță, și nu doar pentru că orașul Santorini este renumit pentru casele albe…

Toate astea îmi amintesc de legenda pelicanului sfânt, culmea tot o pasăre albă, care și-a ciugulit din piept până i-a dat sângele să-și hrănească puii cu propriul sânge pentru a-i salva de la otrava șarpelui. Legenda e dusă până la comparația cu Isus care a făcut la fel în rândul oamenilor, „altruismul sfânt”, cum este numit. La animale, altruismul este destul de bine cunoscut, păsările care se anunță între ele când văd o pisică reprezintă cel mai banal gest de care toată lumea a auzit sau l-a văzut prin parc sau în grădina proprie. Dar nu doar păsările, maimuțele se anunță prin țipete, chiar dacă așa atrag și mai mult atenția asupra lor, delfinii ajută animale rănite, pentru evoluție o specie de păianjeni se oferă voluntar spre devorarea puilor nou-născuți. Emiliana a făcut identic, s-a pus pe tavă unui necunoscut, din prima zi, încercând să salveze acel viitor copil pe care și-l dorea foarte mult. S-a dedicat total lui, a lăsat tot în urmă ca și cum viața până la 30 de ani era doar o piele pe care o putea desprinde, lăsând loc alteia. Îmi place să cred că a reușit, pentru că iubirea nu e o problemă de timp sau de spațiu, e o problemă ce ține de corp, părăsind tot ce avea, părinți, familie, serviciu, amici, casă, nu a făcut decât să se izoleze și, într-un fel, să se apropie de ce e veșnic.

Poate că iubirea diferă mult, de la un om simplu la unul cosmopolit, dar ea a lăsat toate meschinăriile urbane de-o parte: „Doamne, când mi-e foame, trimite-mi pe cineva care are nevoie de hrană; când mi-e sete, trimite-mi pe cineva care are nevoie de apă; când mi-e frig, trimite-mi pe cineva care trebuie încălzit; când sufăr, trimite-mi pe cineva pe care să mângâi.”

*

Și cât de absurd ar părea și cât ai fugi într-o zi dai de sufletul tău sfredelit ca de un copil orfan pe care și atunci în ultima clipă te faci că nu-l vezi…