oase vii

dimineața ca o pisică neagră se strecoară

prin fereastra uitată deschisă

mă încearcă somnul cel de veci

dar o aud cum deretică meticuloasă

păsările din ziduri încep să ciripească

umbrele se tăvălesc pe covor speriate

stingherit ceasul învârte de zor

ore nemiloase

ore pustii

târziu mă ridic din mărul putred

încă viu

liniștea ca un intrus străpunge

cum arma unui criminal într-o crimă perfectă

inutil strigătul când nu ai de ales

îl las să bată la ușă…

cu insistența lui nu mă împac

spațiul e prea strâmt pentru doi

prinși în pânza unui singur păianjen

să pot fi…

mi-ar trebui niște oase, da, oase…

înlăuntru un pat de fier

păsări fluturi mii pe masă

și-n umbra celor două scaune

conturul meu, conturul tău

cu oase vii –

viață