Leonard Oprea 
În acest an 2006, succesele sau insuccesele vieţii sale, cu deosebire cele zilnice, omul modern tinde să şi le măsoare, considere şi definească tot mai frecvent prin două extreme:
a) ori prin liberul arbitru total
b) ori prin voinţa divină ca fiind singura existentă şi atotpotentă.
În primul caz, şi victoriile şi înfrîngerile sale duc, mai devreme sau mai tîrziu, la diverse forme de alienare psiho-socială, astăzi culminînd tot mai des cu sinuciderea.
La capătul celălalt al diametrului, şi victoriile şi înfrîngerile sale duc, inevitabil, la diverse forme ale resemnării, astăzi culminînd tot mai des cu recunoaşterea voinţei divine ca adversar invincibil şi tiranic, consecinţă tragică fiind adoptarea în viaţă a unei atitudini fataliste şi robotizante ori a varii forme de nihilism.
În primul caz, în mod evident se ajunge la ignorarea lui Dumnezeu, mergînd pînă la negarea Lui totală.
La capătul celălalt al diametrului, recunoaştem uşor concluzia axiomatică a Sfîntului Augustin: Da quod iubes et iube quod vis (Dă ce porunceşti şi porunceşte ce doreşti/ Confesiuni, X, 31), precum şi aproape tot ce înseamnă protestantismul (lutheranismul şi calvinismul, plus derivatele lor) în esenţa sa.
***
Trebuie să adaug, pornind de la acestea spuse anterior despre voinţa divină, că islamismul este cel mai fertil sol pentru fanatismul religios (în Coran, cartea sfîntă a Islamului, uciderea unui „necredincios“ nu este nicidecum o crimă…).
Şi terorismul contemporan e fructul sau perfect.
Astfel, islamismul conţine şi războiul sfînt, Jihad-ul avînd scop misionar şi anume răspîndirea doctrinei mahomedane în lume, care se poate face şi prin violenţă, căci necredincioşii sunt urîţi de Allah, prin urmare uciderea unui necredincios ne-fiind definită ca o crimă. Citez astfel din Coran doar versetele (fiind destule altele):
„002:178-179: [2.178] …retaliation is prescribed for you in the matter of the slain… [2.179] …there is life for you in (the law of) retaliation, O men of understanding, that you may guard yourselves. “
„002:190-191: [2.190] …fight in the way of Allah with those who fight with you…[2.191] And kill them wherever you find them, and drive them out from whence they drove you out, and persecution is severer than slaughter, and do not fight with them at the Sacred Mosque until they fight with you in it, but if they do fight you, then slay them; such is the recompense of the unbelievers.“ (Translation used: M. H. Shakir, published by Tahrike Tarsile Qur’an, Inc., 1983, unless otherwise indicated.)*
***
Iar omul computerizat, în acest caz al resemnării în varii forme, ajunge cu siguranţă nu la dragostea de Dumnezeu, ci doar la supunerea necondiţionată faţă de El şi, cu certitudine, încearcă o spaimă existenţială continuă. Care, oricum ar fi definită, e spaimă şi e continuă. Şi, practic, necomunicabilă. Dacă devine teroare, atunci, mai devreme sau mai tîrziu, devine, cu siguranţă, şi ură.
Interesant este că la o privire mai atentă, comportamentul radical şi la extreme, mai sus notat, cel mai bine se (auto)defineşte în societăţile moderne ale lumii contemporane, prin tentativa lor continuă de a înlocui ideea de liber arbitru individual cu ideea de legislaţie (constituţie). Şi, reversul monezii, ideea de destin social – în locul ideii de voinţă divină. Pare-se aşa e mult mai practic şi comod. Unii vor adăuga, mustrîndu-mă: dar, democratic şi modern.
Dar chiar şi aşa vom avea un conflict de interese real şi inevitabil fiindcă, oricare ar fi substitutele, arhetipurile şi poziţiile lor, rămîn neschimbate, fiind intrinseci fiinţei umane.
Aşadar, iată, avem o anume dilemă existenţială care creează, astăzi poate mai mult ca oricînd în trecut, suferinţe şi efecte dramatice, chiar tragice, nu o dată în viaţa noastră, oriunde în lumea modernă.
Iar probele doveditoare abundă prin fie şi numai analiza subiectelor abordate în artă. Spre exemplu, dacă vreţi, cinematografia artistică a acestui început de mileniu III. Cred eu aşa: este dincolo de orice discuţie recunoaşterea faptului că, alături de literatură, dar mai rapidă în comunicare şi impact, deşi mai săracă în nuanţe şi profunzimi, a VII-a arta a ajuns astăzi a fi arta cu cel mai pronunţat caracter istoric-documentar şi, în aproape egală măsură, vizionar şi modelator de comportament psiho-social. Filmul artistic este astăzi o creaţie perfect biunivocă: subiect al mărturiei şi martor al subiectului. Deci creaţia martorului şi mărturia care creează. Astfel, vedeţi bine: majoritare în acest sfîrşit de secol XX şi început de mileniu III sînt filmele alienării, fel şi chip, sau ale resemnării, de tot felul.
Iată cum, pentru susţinerea şi atestarea dilemei noastre în acest timp prezent, pe marele sau pe micului ecran, filmul artistic este una dintre demonstraţiile ideale care îţi permite, după vizionare şi un strop de meditaţie, să închei cu mîna pe inimă rostind clar: quod erat demonstrandum.
***
Bine, bine, e limpede – dilema există. Dar cum ieşim din această dilemă?
Căci, dacă vom întreba filosofii clasici şi mai ales pe cei moderni, vom vedea că în imensa majoritate a cazurilor, prin meditaţiile şi sentințele acestora, ajungem, fără doar şi poate, la o irecuzabilă separaţie a puterilor în universul nostru: de o parte, voinţa umană, de cealaltă parte, voinţa divină.
Şi cum domniilor lor, filosofilor, încă nu li se pare deloc clar dacă există, sau poate există, un raport, fie de subordonare, fie de egalitate, fie de complementaritate, fie de respingere între cele două „idei“ – vezi bine, apare în viaţa noastră a treia „idee/putere“ care aranjează cum trebuie lucrurile pentru noi, în orice domeniu al existenţei noastre: „filosoful liber arbitru“ (şi e inutil să-i mai numim pe toţi aceşti „dumnezei “, fiind destui şi înainte, şi după clasica triadă Marx, Engels şi Lenin).
Din nefericire, aceasta este simpla şi reala explicaţie a existenței lui Hitler, Stalin, Mao Zedong, Kim Il Sung, Ceauşescu, Castro, Peron, Pinochet, Saddam Hussein, precum şi a nazismului şi comunismului; a dictaturilor sud-americane şi a terorismului Islamic actual , a neo-nazismului şi a antisemitismului; dar si a naţionalismului neo-comunist şi religios şi a discriminării rasiale continue şi a altor destule binefaceri ale ultimului veac.
***
Aşadar, să încercăm a despica nodul gordian.
Eu cred că ieşirea din dilemă este doar aceasta – a accepta, a înţelege şi a urma calea de mijloc. Adică, pur şi simplu astfel: a trăi conştient de şi întru coexistenţa voinţei divine cu liberul arbitru omenesc.
Iar acest modus vivendi s-ar putea explica/ defini frumos şi cu de-a măruntul, chiar şi numai prin citirea lucrărilor unor înţelepţi sfinţi teologi, ca Toma d’Aquino sau Ioan Damaschin, şi îl citez doar pe ultimul: Dumnezeu prevede totul, dar nu predestinează totul! (Dogmatica: II,30).
Dar cine mai are nevoie de sfinţi şi de teologie adevărată astăzi?! cînd „time is money“ are toate oportunităţile şi le foloseşte deja din plin ca să devină în această lume „filosoful maestru unic“, pînă şi al reputatului „filosof liber arbitru“, mai sus pomenit?
***
Totuşi, nu vreau să rămîn dator nimănui, cu atît mai puţin mie însumi.
Evident, afirmaţia/ soluţia propusă de mine trebuie explicată măcar în final, nu-i aşa?
Şi cum în această poveste despre liber arbitru, şi predestinare, şi dizolvarea acestei dileme chinuitoare orice final şi explicaţie, dacă-mi vor aparţine, vi se vor părea cam cine-ştie-cum şi pînă la urmă false, ei bine, invoc duhul unuia dintre învăţătorii mei dragi, sfîntul şi eruditul, preaînţeleptul monah creştin Nicolae Steinhardt.
Iată-l. Zîmbeşte. Blînd, dar şi uşor esopian. Se luminează adîncimea tăcută a ochilor săi pătrunzători. Îşi mîngîie barba ninsă, scurtă şi aspră ca a sfîntului Nicolae, cel al pruncilor. Şi rosteşte:
– Îmi par a fi pline de bun-simţ, înţelepte şi cu umor, da, da, înviorător de prezente şi de practice, două vorbe ale românului în ipostaza sa de liber-cugetător, cu Credinţă totuşi: Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi pune în sac El Însuşi. Şi, pînă la Dumnezeu, te mănîncă sfinţii.
– Dar, continuă el hîtru, acestea nu sînt decît cele două laturi ale triunghiului echilateral care, bine şi cu sîrguinţă rotit, va produce minunata sferă a vieţii noastre, acel magic glob de cleştar ce ne poate salva de la cădere. Însă, despre a treia latură, cea care lipseşte, îţi spun o glumă bună de tot, născocită tot de român, care rîde de evreul său ca de el însuşi:
„Într-o bună zi, fiind bolnav şi tare nefericit din cauza lipsurilor fumurii, dar şi a palidelor bucurii din viaţa sa de pînă atunci, Iţic îşi îndreaptă privirile spre cer, îşi întinde braţele şi se jeluieşte amarnic:
– Oi, oi, Doamne Dumnezeul meu, de ce nu-mi dai şi mie norocul ăla să cîştig la lotto aşa avere ca să nu mă mai plîng de nimic, oi, oi, oi! De ce, Doamne?
Şi dintr-o dată se tulbură cerul şi vocea lui Dumnezeu bubuie:
– Dar joacă, joacă odată, Iţic! “
***
Şi fiind acestea toate de mai înainte cuvîntate, eu te întreb firesc, cititorule:
Ce poate fi o viaţă împlinită, pentru oricine, dar cu evidentă şi acută sete de echilibru lăuntric, pentru omul modern…?
Liber arbitru şi predestinare…?
Nimic mai simplu decît
PUNEREA FIECĂRUIA DINTRE NOI ÎN ACORD CU DUMNEZEU.
(din volumul METAFIZICA SIMPLITĂȚII – în pregătire la Ed. Eikon)
***
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
