Venea de la lumină la întuneric (deschizînd ușa apartamentului spre coridorul îngust, pe care ne înghesuiam noi, cei cîțiva băieți asociați în acel an să mergem cu steaua), și era și foarte bătrînă; nu m-a recunoscut, deși fusesem de cîteva ori în casa lor, împreună cu părinții, și drept urmare ne-a refuzat cu asprime colindul; puteam să-i explic cine sunt, și atunci, desigur, ne-ar fi primit; dar vocea și întreaga ei atitudine, atît de schimbate, cu totul străine acum față de cele pe care i le cunoșteam din timpul vizitelor noastre de familie, mi-au interzis – eram deja ofensat pînă în măduva oaselor – orice demers. Am plecat fără să-mi dezvălui identitatea, rușinat și confuz, urmat de ceilalți băieți, probabil nedumeriți de întîmplare, băieți pe care apoi – asemenea unor boabe căzînd dintr-un sac găurit – memoria mea i-a pierdut pe drum. (Ce puține lucruri știm despre unii din oameni totuși bine înfipți în amintirile noastre! Și chiar puținul pe care-l știm, uneori nici nu se referă la viața lor, ci la ceea ce li se întîmplă după… Iar unora, abia după li se întîmplă, dincolo de capătul unei biografii antume banale, șterse, cîte ceva senzațional, insolit… Bunica familiei prietene, cea care nu ne-a primit într-o seară de Ajun, a murit cîțiva ani mai tîrziu, iar după un alt număr de ani, trebuind să fie deshumată, a înfățișat spectacolul rarisim al unui schelet „curat” cu șevelura, sur-argintie, intactă. Moartea nu i-a clintit nici un fir de păr de pe cap!)
Valeriu Cristea 24.01.2026
Amintire dintr-o seară de Ajun
