Daniel Cristea-Enache 
În 1990, la șaisprezece ani, am vîndut cu un coleg exemplare din revista „Caiete critice”.
Eram la Universitate, vivazi de statui, și nu ne-a întrebat nimeni de sănătate; vreau să zic, nici o autoritate. Abia așteptam să ne întrebe cineva dacă avem dreptul să vindem revista, ca să-i arăt actele de care eram foarte mîndru.
Nu numai că polițiștii și alți reprezentanți ai Autorității ne ignorau complet, dar toți treceau pe lîngă noi ca pe lîngă un stîlp pe care ar fi făcut pipi un cîine. Absolut nimeni nu părea interesat de „Caiete critice”. Ce să fac, ce să fac?…
Să încep să zbier în fața Universității „Ia Caiete critice, neamule… Colorata, colorata, dup-amiază este gata! Luați revistă la copii, ca să uite de prostii…”?
Era sub demnitatea mea să vînd așa „Caiete critice”.
După jumătate de oră în care toți treceau pe lîngă noi ca pe lîngă un stîlp pe care-și marchează teritoriul un cățel, mi-a venit ideea salvatoare.
Să jucăm teatru.
Eu am devenit Client interesat de „Caiete critice”, iar prietenul meu, Vînzătorul care-mi dădea detalii despre revistă.
M-am instalat în fața teancului de exemplare și am început să frunzăresc unul, citind cîte un fragment și întrebîndu-l pe Vînzător una, alta.
După două minute de teatru, s-a oprit lîngă noi o doamnă care „ne-a făcut safteaua”. Nu știu dacă a prins subtilitatea jocului meu dramatic, fiindcă a spus: „Băieți, dați-mi două repede, că mă grăbesc”. Nicicînd două exemplare din „Caiete critice” n-au fost oferite mai rapid. Ne temeam că doamna se va răzgîndi brusc. Dar ea ne-a dat banii (potriviți!) și a plecat îndată.
Am reînceput teatrul și a urmat o suită de cumpărători care la un moment dat m-a obosit. În douăzeci de minute, după ceas, aproape epuizasem teancul, astfel că am făcut schimb de roluri. Eu eram acum Vînzătorul, dar m-am așezat în fund pe o treaptă din fața Universității, dîndu-i de acolo relații despre „Caiete critice” prietenului meu, Cumpărătorul. Cine e chiar interesat de „Caiete critice” poate cumpăra și de la un vînzător al revistei care nu stă toată ziua-bună ziua în picioare. E clar: ne șmecherisem.
Căci teatrul are o putere ce ține de magie. Chiar și doi adolescenți de la un liceu de mate-fizică pot vinde o revistă care nu interesează pe nimeni, făcînd din jocul cererii și ofertei o piesă cu happy-end.
(text apărut în revista „Literatura de azi”, la rubrica LIFE/28.10.2018)
