Literatura de azi 
… „o româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care îşi afirmă
cu orgoliu şi origina şi sufletul românesc ”
Camil Petrescu (1928)
Dacă te apleci asupra scrierilor Elenei Văcărescu*, constaţi că, după trecerea multor zeci de ani, actualitatea lor este covârşitore. Ultima descendentă a dinastiei boierilor cărturari Văcăreşti a avut o capacitate uimitoare de a descifra înţelesul lucrurilor, de a scoate la lumină esenţa, de a anticipa evoluţia şi de a formula judecăţi cu valoare permanentă.
Redau mai jos un scurt fragment din exprimarea gândirii sale filosofice:
„Alături de un pumn de cenuşă, ce rămâne din trecerea noastră prin viaţă? Rămâne ceva imponderabil şi totuşi puternic, ceva nematerial, dar nespus de activ, rămâne ideea…”.
Într-unul dintre puţinele manuscrise păstrate de Academia Română, Elena Văcărescu se mărturiseşte astfel:
„De peste o jumătate de secol şi după o rană nevindecabilă, dragostea pentru ţara mea mi-a dominat întreaga viaţă. Fără familie, fără viitor, fără copii, România a devenit singura mea pasiune. Am muncit pentru ea şi în favoarea alianţei cu Franţa, apoi cu Anglia, şi Statele Unite. M-am bucurat de simpatia lui Foch[1], Briand[2], Poincaré, a lui Balfour[3], Chamberlain[4] şi Bergson[5]. Lyautey[6] a avut multă afecţiune pentru mine. Mangin[7] mă înţelegea, Valery[8] era prietenul meu, iar Herriot[9] şi Barrès[10] mi-au spus într-o zi: «Dumneavoastră nu sunteţi doar o femeie, sunteţi o întreagă rasă! România şi ultima Văcărescu ». Ce discurs funebru mai frumos aş putea dori!
Marea personalitate a Elenei Văcărescu a determinat un grup de omeni de litere, diplomaţi şi oameni politici francezi şi români să organizeze la 1 iulie 1937, în sala Chopin din Paris o reuniune „pentru a celebra opera şi personalitatea Elenei Văcărescu”. Manifestarea a fost prezidată de Marcel Prévost, membru al Academiei Franceze, iar printre participanţi se numărau ambasadorul Braziliei la Paris, Souza-Dantas, Paul Reynaud fost ministru, Gaston Rageot, fost preşedinte al Societăţii de literatură, ducesa de la Rochefoucauld, N. Pillat, consilier la Legaţia României la Paris şi multe alte personalităţi. În deschiderea manifestării, Marcel Prévost a rostit un omagiu pentru Elena Văcărescu, arătând, printre altele: „cu acelaşi gând ne-am reunit aici astăzi pentru a sărbători pe marea artistă şi om de suflet care este Elena Văcărescu, scumpa noastră prietenă, draga mea prietenă”[11]. S-au rostit cuvinte calde, de înaltă apreciere pentru activitatea multilaterală a Elenei Văcărescu, s-au transmis mesaje emoţionante din partea unor personalităţi cu nume sonore. Mareşalul Pétain exprima „toată admiraţia şi toată simpatia sa pentru Elena Văcărescu, căreia Franţa nu-i va putea exprima niciodată îndeajuns recunoştinţa sa”[12]. Ambasadorul Braziliei, unul dintre marii admiratori şi prieteni ai Elenei Văcărescu, a ţinut un lung discurs elogios, apreciindu-i întreaga activitate, dăruirea pentru patria sa, România şi pentru interesele păcii europene: „…Salut, în numele Lumii noi, şi din toată inima poeta ilustră şi diplomatul eminent care a adus atât de mari servicii păcii şi gloriei Europei”.
Foarte interesant, exprimând gândurile şi iluziile unui om politic onest şi ale unui cetăţean care credea sincer în idealul păcii şi al bunei convieţuiri între oameni, Paul Reynaud, fost ministru în mai multe cabinete, spunea în discursul său: „Îi spun Elenei Văcărescu: Româncă, Franţuzoaică, cetăţean al lumii, anunţă o epocă ce va fi mai bună pentru că marile spirite nu vor fi hărţuite de grijile care ne copleşesc şi pentru că în jurul lor cetăţenii lumii vor putea să vorbească despre artă, literatură, muzică. Într-o lume care va înceta să creadă în mistica de a asmuţi popoarele unele contra altora, într-o lume în care, ascultând-o pe Elena Văcărescu, o va înţelege şi o va urma”[13]. O astfel de idee era împărtăşită şi aplaudată şi de Gaston Rageot, fost preşedinte al Société des Lettres de France, care sublinia „admirăm în Dvs., marea mesageră a păcii şi reconcilierii între naţiuni”.
*Elena Văcărescu, 21.09.1868 – 17.02.1947
(fragment selectat de Odilia Roșianu, din volumul „Calvarul românilor în lupta pentru eliberare și întregire națională” de Viorica Moisuc, Editura FRM, 2020)
[1] Foch, Ferdinand (1851-1929), mareșal al Franței, al Marii Britanii, al Poloniei. S-a distins în luptele pentru apărarea Franței în 1914-1916. Comandant al Armatelor Aliate din 1918.
[2] Briand, Aristide (1862-19 1957), om politic francez. A fost de 11 ori președinte al Consiliului de miniștri, de 15 ori ministru de externe. Partizan al reconcilierii cu Germania, a semnat acordurile de la Locarno din 1925.
[3] Balfour Arthur, James, conte de (1848-1934), om politic englez. Președinte al Consiliului de miniștri 1902-1906, secretar de stat la Externe 1918-1919.
[4] Chamberlain, Arthur, Neville (1869-1940). Om politic englez. Prim ministru – 1937. A semnat, în septembrie 1938, Pactul de la München cu Hitler, Mussolini și Daladier, de împărțire a Cehoslovaciei.
[5] Bergson Henri (1859-1941), filosof francez.
[6] Lyautey Louis, Hubert (1854-1934). Mareșal al Franței. A organizat protectoratul francez în Maroc,1912-1926. Ministru de război, 1916-1917.
[7] Mangin Charles (1866-1925). General francez. A luat parte la luptele de la Verdun.
[8] Valéry, Paul (1871-1945), poet francez.
[9] Herriot, Edouard (1872-1957), om politic francez, șeful partidului radical-socialist, primar de Lyon. De repetate ori președinte al Camerei Deputaților 1938-1940, președinte al Adunării Naționale 1947-1954.
[10] Barrès, Maurice (1862-1923). Scriitor francez.
[11] Biblioteca Academiei Române, secția Manuscrise (în continuare B.A.R., Mss.). Arh. E.V. Impr.2, Hélène Vacaresco, 1-er Juillet 1937, în „Revue Pétrolifère”/ 1937.
[12] Ibidem.
[13] B.A.R. Mss, 4rh.E.V. Impr.2.
