O înmormântare la mahala

Martorul – 16

M-am strecurat încet în patul meu, pe o parte, abia reţinându-mi gâfâiala de furie, de ură, de neputinţă, m-am străduit să mă gândesc la altceva, nu voiam să adorm, am aşteptat să se facă ziuă şi, înainte să se trezească cineva, am vrut să plec, m-a oprit portarul care m-a dus într-o încăpere de unde mi-am luat hainele mele. M-am liniştit doar când am văzut, afară, copacii tremurându-şi frunzele, m-am aşezat pe o bancă, moţăind.

Am ieşit pe străzile fierbinţi şi înţesate de lume care alerga în toate sensurile, ameţindu-mă. Am rătăcit mai mult timp prin oraş, obişnuindu-mi parcă picioarele să meargă din nou. Nu prea ştiam unde sunt. După multă vreme am dat peste gardul verde al casei cu multe încăperi deschise larg una într-alta, un muzeu, cum îmi spusese profesorul cu mâinile cât lopeţile. Mi s-a făcut dor de el, dar, în clipa în care am simţit mirosul de câine ud, am trecut mai departe.

Dincolo de centru, străzile erau mai liniştite. Obosisem. Aşteptam să ajung mai repede, dar nu mă puteam grăbi. Soarele îmi ardea creştetul, mă cuprinsese o moleşeală stăruitoare.

            Când am ajuns la mine eram foarte obosit. M-am aşezat pe pământ, lăsându-mă încălzit de soare, mi-am desfăcut bandajele. Am început să-mi amintesc tot ce se petrecuse, dar îmi era greu, se învălmăşeau toate. Nu eram sigur de ce se întâmplase, nici de amintirile mele. M-am întins în iarbă şi am adormit.

            A doua zi a avut loc înmormântarea fetei brunete. Mai bine zis a urmelor ei de nerecunoscut. Învârtindu-mă în jurul blocului şi pe străduţele din jur, am aflat ce s-a întâmplat. Oamenii din satul pe care-l zărisem pierdut în ceaţă văzuseră focul, dar, cum ştiau că în căsuţa din câmp nu locuieşte nimeni, au aşteptat să se oprească ploaia, care ar fi putut ea însăşi să-l stingă până la venirea lor. Când s-a făcut ziuă şi soarele începea să zvânte câmpul, s-au dus să vadă ce a mai rămas. Din magazia de lemn unsă pe dinăuntru cu catran se mai ridicau urme înnegrite, uşor fumegânde. Bârne nearse se încălecau, aşa cum se prăbuşiseră din acoperiş, peste câteva butoaie vechi, pământul era acoperit de o clisă neagră, din cenuşa topită de furtună. Pe mine m-au zărit ghemuit pe pământ, aproape de zidul casei, cu urme de sânge pe braţe, lovit şi plin de arsuri, nemişcat chiar când au strigat de mai multe ori la mine. S-au întors în sat să aducă întăriri, neştiind nici cine sunt, nici ce am sau ce caut acolo. M-au urcat într-o maşină şi m-au dus la un spital din oraşul aflat în apropiere. După plecarea mea, unul dintre ei a văzut uşa casei descuiată şi a intrat. I s-a părut că trecuse cineva pe acolo. A văzut o geantă de femeie, aproape cât un portofel, căzută între masă şi perete. A scotocit în ea şi a găsit nişte acte. Alţii umblau, în timpul ăsta, prin magazia arsă, încercând să recupereze lemne şi unelte mai puţin atinse de foc. Au dat sub o bârnă groasă peste un trup înnegrit şi ars, dar suficient de întreg să se vadă că a fost vorba de o femeie. S-au speriat. Au făcut imediat o legătură cu actele. Au chemat miliţia. Au dus trupul la morga din oraş.  Oamenii de pe străduţele din jurul blocului, care povesteau toate acestea, nu ştiau ce au mai făcut ceilalţi, din sat, sau nici nu-i interesa. Ştiau însă, că, la puţină vreme, au venit miliţieni să se intereseze de fata brunetă, au aflat că dispăruse cu o zi înainte, s-au convins că despre ea este vorba, după ce au întrebat-o pe bătrână cât era de înaltă, cum fusese îmbrăcată, ce purta în picioare când plecase de acasă. Bătrânica nu recunoştea nimic din frumuseţea crudă a nepoatei sale, dar au convins-o că ea este, şi atunci, îndurerată, s-a apucat să facă tot ce ştia că trebuie făcut în asemenea împrejurări şi a început cu pregătirea înmormântării. Dar vestea se răspândise înainte chiar ca ea să se întoarcă acasă şi mai multe bătrâne de-o seamă cu ea se şi pregătiseră să-i vină în ajutor. Ele şi bărbaţii lor au ajutat-o în tot ce a urmat, cumpărând sicriul, aducând trupul la bisericuţa din apropiere, apucându-se să pregătească mâncarea pentru praznic şi coliva.

            Se strânsese multă lume, mai multă decât am văzut la toate celelalte înmormântări de prin împrejurimi. Unii erau cu adevărat trişti, dar şi mai mulţi erau curioşi să afle câte se întâmplaseră şi cum se întâmplaseră. Ştiau prea puţine lucruri. Pe câţiva i-am auzit mirându-se că aş fi fost şi eu amestecat sau cel puţin de faţă, dar foarte repede au fost puşi la punct de alţii care susţineau că e de-a dreptul absurd să se spună că eu aş fi avut vreo vină sau că eu aş fi contribuit în vreun fel oarecare la deznodământul tragic, pentru că nimeni n-ar fi putut crede prezenţa mea, de unul singur, atât de departe de oraş, ci mai degrabă fusesem luat întâmplător de careva care plecase într-acolo cu fata aceea brunetă, iar acolo cine ştie ce se întâmplase şi poate nici chiar eu nu ştiam. Că, în tot cazul, în atâţia ani de când hălăduiam în acea mahala n-avuseseră motive să se plângă de mine, ci, dimpotrivă, mă arătasem de treabă şi săritor, chiar dacă minţile mele erau înapoiate şi înţepenite, cum îmi era limba. Că le-ar fi greu să creadă, ba chiar ar refuza să creadă că eu i-aş fi făcut vreun rău fetei, care era ea zburdalnică, dar mult prea mândră şi prea isteaţă, încât să se fi lăsat ademenită de unul ca mine. Că, desigur, cu toată înapoierea şi prostia mea, s-ar putea să ştiu ceva, poate mă vor lua la întrebări miliţienii, dar niciunul nu-şi putea închipui cum aş fi în stare să spun ce ştiu, în cazul că ştiu. Că, oricum, s-a dovedit că până şi eu am suferit, pentru că mă găsiseră lovit, plin de răni şi ars, încât doctorii trebuiseră să mă coasă în multe locuri şi, de aceea, mai curând şi eu eram o victimă, iar rănile mele nu erau nicidecum ale unei lupte cu un om, ci se vedea limpede, iar cei care încă nu erau convinşi, se puteau uita cu atenţie la mine, să vadă şi ei asta, anume că, probabil, într-un fel sau altul, fusesem şi eu lovit de scândurile aprinse şi poate chiar mă nimerisem în acel hambar, dar asta n-ar putea şti cum, şi doar pentru că eram mic reuşisem, poate, să scap de foc şi să ies afară, dar mai ales scăpasem pentru aveam noroc şi-mi era sortit să trăiesc încă, aşa prost şi mut şi surd cum eram. Că mai fusese cineva cu noi, acolo, asta era lucru sigur, dar s-ar putea chiar să mai fi ars careva în acel blestemat hambar şi va trebui să se spună miliţiei să mai caute, să scotocească bine până va găsi ceva, vreo altă urmă, poate chiar un alt corp carbonizat, pentru că nu se poate să nu mai afle ei ceva. Iar alţii adăugau atunci, insistând, că era imposibil să mai fie ceva, ştie ea miliţia să-şi facă treaba, că acela care mai fusese de faţă fugise probabil, deşi le era greu să spună unde şi cum, dar că va fi găsit mai târziu să dea seamă. Dacă n-avea de ce să dea seamă, măcar trebuia să povestească ce a fost acolo şi cum s-au petrecut lucrurile, că nu poţi să ştii niciodată cu toţi tinerii ăştia care n-au habar decât de muzică rock şi de distracţii, nu poţi să ştii niciodată ce gândesc şi ce fac cu adevărat. Ba că poţi să ştii, ziceau alţii, anume că n-au nimic în cap şi trebuie puşi la treabă, dar că toate acestea n-avea rost să fie amintite a-cum, pentru că ce s-a întâmplat, deşi e destul de neclar şi învăluit în ceaţă, este lesne de înţeles: într-o furtună groaznică a fost trăsnită o casă şi au pierit nişte oameni. Nu trebuia să mai scotoceşti după cine ştie ce cauze, iar cei care nu vor să priceapă asta ar trebui să-şi aducă aminte că nu mai departe de acum doi ani s-a petrecut pe strada cutare, tot la marginea oraşului, dar atunci, din fericire, nu era nimeni în casa care a luat foc. Că nenorocirile vin când nu te aştepţi şi unde nu te aştepţi, te poate lovi o maşină pe stradă sau poţi să aluneci pe o scară să-ţi rupi gâtul, n-ai cum să te împotriveşti. Iar alţii spuneau imediat că e o prostie, că ce rost are să generalizezi aşa, oricât ar fi de adevărat, pentru că tot ce a fost acum e prea clar, chiar dacă mai rămân fapte nelămurite. Că tristeţea cea mare era singurătatea bietei bătrâne, n-aţi văzut-o? umblă ca o umbră de colo-colo şi oftează, cu ochii uscaţi, nimeni nu mai poate schimba nimic şi pe ea ar trebui să o ajute. Ştiu ei prea bine că nu-şi va putea uita nepoata şi o să se ofilească de atâta supărare, până o s-o cheme şi pe ea moartea. Atunci se înghesuiau cu toţii să o vadă pe bătrână.

Venise multă lume, aproape toţi tinerii pe care îi ştiam locuind în acel cartier, puţin surprinşi. Nu mai încăpea atâta lume în biserica mică şi umpluseră curtea. Peste capetele tuturor se auzea un zumzet de întrebări şi presupuneri care a pierit când au făcut un coridor prin care au scos din biserică sicriul închis, în urma căruia se târa bătrâna în negru, însoţită de alte bătrâne cocârjate. După ce au împins sicriul în dric, au pornit pe strada pietruită până la cimitirul aflat nu departe. Atunci abia i-am zărit. Nu pe toţi, ci doar pe cel cu umeri foarte laţi şi pe cel gras, cu buzele unse, tăcuţi,  parcă încordaţi. Dincolo de zidurile groase şi porţile largi ale cimitirului, pe aleea pavată şi străjuită de imense cruci de marmură albă şi neagră, cu statui cu îngeri îngenuncheaţi sau în zbor, m-am strecurat prin mulţime până am ajuns în faţă, departe de capela impresionantă la care sfârşea aleea, pe nişte cărări întortocheate care obligau puhoiul de lume să se subţieze printre morminte, aici nu mai străjuiau statui de marmură, nu erau decât cruci simple de lemn, cele mai multe cenuşii de vreme, până am ajuns aproape de zidul împrejmuitor, unde aşteptau groparii lângă o movilă de pământ galben şi umed. Opriţi acolo, au aşezat sicriul pe nişte stinghii, în timp ce lumea se înghesuia de jur-împrejur, călcând iarba şi florile celorlalte morminte, preotul a început să cânte cădelniţând, dar n-am fost atent la ce spunea. Mă uitam la bătrâna care privea fix capacul maroniu al sicriului pe care era desenată o cruce mare galbenă, cu ochii uscaţi, oftând la răstimpuri, pierdută, ca şi cum mintea i-ar fi fost în altă parte şi doar trupul încovoiat rămăsese de faţă. Când groparii şi-au înfipt lopeţile în movila de pământ galben, acoperind repede groapa, ea a rămas în acelaşi loc, privind nemişcată, şi abia atunci am înţeles că durerea ei e mai adâncă decât pot spune eu şi că nu se putea elibera nici în lacrimi, nici în strigăte.

(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)

(sursa foto: http://lyberti.com)