Pereți de foc

Martorul – 15

M-am trezit şi eu în prag. Nu se vedea nimic. Am înaintat un pas, am ajuns la marginea cerdacului, am coborât o treaptă, mijindu-mi ochii să văd ceva. Ploaia măruntă şi rece m-a izbit cu violenţă în cap, în umeri, în braţe. Am îngheţat. Nu m-am mişcat, până în clipa în care un fulger a zdrenţuit cerul într-o parte. Am zărit-o stând înţepenită în ploaie, întoarsă cu privirea spre casă, undeva între vişinul bătrân şi magazia cu uşa ca o gură deschisă. M-am îndreptat spre ea şi în clipa aceea uşa casei a pocnit cu zgomot mare în spatele meu, închizându-se. A urmat, ca prelungind pocnetul, un tunet lung. A strigat ceva, dar vorbele ei s-au pierdut în mugetul tunetului. Înaintam sprea ea nedumerit şi ea continua să strige. Se retrăgea pas cu pas, strigând şi dând din mâini, n-am auzit decât pleacă, nu şi tu, nu şi tu, pleacă, apoi s-a răsucit pe călcâie şi a început să fugă într-o parte, apoi în alta, cred că a zărit uşa deschisă a magaziei, pentru că ţâşnit într-acolo, a intrat şi nu-i mai vedeam decât braţele subţiri care se opinteau să tragă după ele uşa mare şi grea de lemn care se clătina, smulsă în cele din urmă din loc şi izbită de peretele de lemn al magaziei cu un pocnet scurt, urmat de un alt pocnet şi mai scurt la drugului căzut din poziţia sa oblică în lăcaşu-i de fier.

Am ajuns la uşă. Am încercat să văd ceva prin crăpăturile scândurilor. O simţeam de partea cealaltă,  nu departe de uşă, pândindu-mă, îi auzeam respiraţia gâfâită după fuga prin ploaie. Am rămas un timp nemişcat, cu ochiul lipit de o crăpătură a peretelui de scânduri. Atunci a fulgerat iarăşi şi mi-am văzut propria umbră, deformată şi caraghioasă, înghesuită sub mine pe lemnul magaziei. A văzut-o şi ea şi a ştiut că mă  aflu de partea astălaltă, pentru că a strigat pleacă de aici, te rog pleacă de aici, nu vreau să mai văd pe nimeni şi nu vreau, mai departe vorbele i-au fost înăbuşite de tunetul rostogolit peste noi. Începuse  să  fulgere des, fulgerele se încălecau, trăsnetele cădeau mereu mai aproape, despicând peretele de ploaie cu un sfârâit tulburător. Trebuia să-i spun să nu se teamă, să nu rămână în bezna din magazie, dar pentru asta trebuia să mă vadă, am început să zgâlţâi uşa, fără să vreau cu adevărat s-o deschid, mi-era teamă să nu fugă din nou, pleacă de aici, striga, pleacă de aici, să nu te prind că intri, mă legănam când pe un picior, când pe celălalt, cu un ochi lipit de crăpăturile peretelui de scânduri, luminat de fulgere, pleacă de aici, nu vreau să vă mai văd pe nici unul, eu zgâlţâiam uşa şi scoteam acele sunete ca un horcăit, sunete care mă sperie şi pe mine, pleacă, monstrule, n-oi fi vrând şi tu, abia atunci eu punând mâna pe drugul de fier, ud şi alunecos, încercând să-l ridic, iar ea, pricepând ce vreau să fac, împingând în uşă, să mă împiedice s-o deschid, urlând aproape pleacă de aici, monstrule, în clipa în care descoperă cârligul de fier atârnând de partea ei, pe care îl pune cu grăbire, îl aud cum scrâşneşte, fier pe fier, îi aud respirația gâfâită, nemişcat, nemişcat încă dinainte, din clipa în care înţelesesem vorbele ei în care nu dospea teama că aş fi atins-o, ci scârba, că eu, un monstru, aşa cum spunea, m-aş fi putut apropia de ea, gândul acesta se răspândea încet în mine, în timp ce mâinile mi-au alunecat pe lângă trup, m-am desprins de uşă, de-a-ndăratelea, încă o auzeam cu o voce tot mai răguşită, pleacă de aici, pleacă de aici! M-am retras obosit, fără furie, dar simţeam cum creşte în mine ura împotriva tuturor, apa îmi şiroia pe frunte, pe umeri, picioarele fleşcăiau în băltoace reci. N-am avut timp să mă înfurii. Fulgera scurt fără încetare, trăsnea foarte aproape, brusc am simţit o primejdie care se apropie, în clipa următoare ceva ca un sfârâit sfredelitor ţiuia prin aer, mi-am acoperit cu mâinile urechile, ţintuit locului, în timp ce un bubuit despica pământul lângă mine, o clipă am crezut că a căzut asupra mea şi nu mai exist. Mi-a fost greu să-mi desprind pleoapele, să-mi desprind mai ales mâinile de la urechi, sfârâitul încă se mai auzea, dar puţin altfel, ca un foşnet care sporeşte, şi pe dată am înţeles că nu era închipuire a minţii mele, ci focul care cuprindea magazia cu toate că lemnul era ud, cu toate că ploua cu găleata. Când am înţeles asta, am alergat din nou spre magazie, o auzeam cum împinge în uşă, înspăimântată, desigur, strigând ajutor, ajutor, şi împingeam şi eu în uşă, neştiind de fapt ce să fac, iar ea, simţindu-mă, striga scoate-mă de aici, te rog, iartă-mă şi scoate-mă de aici, zgâlţâind uşa şi împingând în ea cu atâta forţă, încât nu mai puteam nici măcar prinde cu mâinile drugul de fier, să-l ridic şi să-l scot din lăcaşul lui şi să trag spre mine, m-am învârtit în jurul magaziei căutând o spărtură sau o scândură mai  şubredă de care să apuc, dar lemnul era încă solid şi magazia bine construită, cuprinsă acum pe toate părţile, de sus în jos de limbi de foc, care se întindeau cu repeziciune, înghiţeau scândurile, care sfârâiau, se îndoiau, deveneau jăratec, luminând totul în jur, m-am întors la uşa grea, am zgâlţâit-o, am încercat să ridic drugul de fier, m-am învârtit fără rost, am alergat spre vişinul bătrân, am început să sar, să prind o creangă şi s-o rup, dar eram prea mic să ajung la ele, m-am agăţat de trunchiul zgrunţuros încercând să mă caţăr, alunec, îmi zdrelesc palmele, îmi sfâşii cămaşa, mă caţăr din nou, ajung la prima ramificaţie, mă agăţ de una dintre crengi, încerc s-o rup, o aud cum pârâie, cad la pământ, mă dezmeticesc anevoie, cu o durere sfâşietoare în umăr, dar cu o creangă groasă în braţe, alerg spre uşa magaziei, să ridic drugul de fier cu capătul crengii, trag de drug, dar uşa e prinsă pe dinăuntru, o aud pe fată cum strigă şi aleargă în jurul pereţilor de lemn, înspăimântată, dar n-am cum să-i spun să ridice ivărul, dacă singură nu mai poate gândi asta, tot ce-mi rămâne de făcut este să trag de drugul de fier, să desprind uşa, dar n-am atâta forţă, durerea din umăr e îngrozitoare, acoperişul cuprins de flăcări trosnește, împrăştiind mulţime de scântei ca o ploaie peste mine, uşa se leagănă la fiecare smucitură a drugului de fier, o dată cu ea se leagănă şi peretele de lemn, aud cum se desprind bârne din acoperiş, se rup şi cad cu zgomot, nu în afară, ci înăuntru,  nu le văd, dar înţeleg asta după strigătul ei, acum nu mai fuge, doar geme, ca şi cum ar fi fost lovită, şi, pricepând ce e dincolo, mă cuprinde, abia acum, o nemaipomenită furie, zgâlţâi cu furie  drugul de fier, să smulg uşa din ţâţâni, ochii mi se înceţoşează de o furie neputincioasă, apoi las totul baltă şi alerg cât pot de repede spre casă, urc aproape de-a buşilea treptele pridvorului, deschid uşa cu zgomot, fac gesturi disperate din care să înţeleagă primejdia şi să-mi vină în ajutor, dar ei rămân nepăsători, îşi strâng lucrurile, înghesuindu-le în coşul în care fuseseră merindele, şi, crezând că nu mă văd sau nu au habar de ce se întâmplă, îi prind pe rând de câte o mânecă, îi trag spre afară, să vadă prăpădul, gesticulând în fel şi chip, dar abia acum ştiu că nu aveau cum să înţeleagă ceva din bolboroseala mea şi de aceea îmi întorceau spatele, mă îmbrânceau, ce tot vrei, mă? în timp ce tot încercam să-i trag afară, până când au stins lampa şi au ieşit, închizând casa, au privit înmărmuriţi câteva clipe spre magazia cu scufie de flăcări, am încercat să-i trag într-acolo, făceam gesturi din care să priceapă că fata e acolo, dar nu înţelegeau sau nu voiau să înţeleagă, s-au scuturat de mine, au alergat la maşina roşie, au urcat grăbiţi trântind portiera, au deschis-o puţin strigându-mi, hai, bă, nu vii şi tu?! dar şedeam locului cu picioarele înţepenite în iarba udă, nu mai înţelegeam nimic, veniseră patru şi se întorceau doar trei, plecau nepăsându-le de soarta fetei, duhnind a băutură de departe, abia se mai ţineau pe picioare, dar nu cred că erau atât de beţi, fugeau, dar nu cred că o uitaseră, nu pot să cred asta, erau bucuroşi să fugă şi să nu mai ştie de nimic, şi m-a cuprins o furie atât de mare că am înjurat în gând, m-am întors în fugă la magazia încă şi mai luminată de pălălaia de flăcări, aruncând scântei şi răspândind o căldură grozavă. M-am învârtit în jurul ei să văd dacă nu apăruse vreo crăpătură prin care să mă strecor, acoperişul ardea, bârne în flăcări, pe jumătate jăratec atârnau gata să cadă, m-am întors  în salturi caraghioase la drugul de fier, am tras de el cu putere, o dată, încă o dată, încă o dată, încă o dată, peretele de lemn se clătina o dată cu uşa, în jurul meu săreau scântei, mă simţeam neputincios, prea mic pentru o asemenea ispravă, puterile mele de care eram atât de mândru sunt prea neînsemnate. Dar continuam să trag de uşă, cu furie, până am simţit cum ceva slăbeşte, se desprinde, mi-am ridicat privirea  spre explozia de scântei, am văzut cum peretele de scânduri în care se afla uşa, încă zăvorâtă pe dinăuntru, se desprinde încet de acoperişul ars, alunecă încet spre mine, o palmă, încă o palmă, dar suficient ca scheletul de bârne în flăcări ale acoperişului să trosnească sinistru, să pârâie, să se prăbuşească în interior cu un zgomot lung, ca un geamăt, aşchii de foc să sară în jurul meu, lovindu-mă, arzându-mi mâinile şi umerii, dar atât de speriat şi de furios  eram, încât nu mai simţeam arsurile, rămăsesem ţintuit locului de izvorul de lumină şi scântei cu care o parte a acoperişului se prăbuşise în interior, totul n-a durat decât o clipă, şi abia pe urmă a izbucnit în mine ceva ca un urlet, nu, nu, am ştiut atunci că mi-am auzit mugetul, iar apoi, când punga de scântei s-a risipit, am văzut peretele înclinat, dar încă în picioare, aşa cum uşa continua să fie ferecată pe dinăuntru, am înţeles că nu mai era nimic de făcut, pentru că bârnele acoperişului continuau să ardă în interior, acolo unde căzuseră, le auzeam trosnetele, nu puteam să intru şi, chiar dacă aş fi intrat, probabil că era prea târziu. Înţelegând toate astea, disperarea mea s-a transformat în panică, am dat din nou o fugă în jurul hambarului rămas în picioare, fără nicio altă spărtură decât golul din acoperiş, acum îmi era greu să mă apropii şi de pereţii de lemn pe care coborau cu repeziciune limbile de foc, răspândind o mare căldură. Am dat înapoi din faţa focului, am mai privit o dată uşa înţepenită şi m-a cuprins o mare oboseală. Totul era degeaba. Chiar şi disperarea mea era degeaba. Pentru a doua oară în aceeaşi seară am simţit cum mă prăbuşesc, dar acum coboram foarte încet, eram conştient de coborârea mea într-un hău în care se îndepărtau toate zgomotele din jur, apoi dispăreau, n-aveam de ce mă prinde, pentru că pereţii hăului erau foarte alunecoşi, era inutil orice efort, pentru că nu mai exista, de fapt, dincolo de mine, nimic. Brusc, a reapărut durerea, ca o arsură, ca o măciucă în moalele capului. Nu mai puteam mişca. Mai ştiu doar că am avut impresia unui val de apă ce se abate peste mine şi am crezut o clipă că ploaia, care păruse să se oprească, s-a pornit iarăşi cu furie, dar imediat n-am mai crezut nimic, pentru că durerea m-a izbit atât de tare, încât toate s-au stins. Nu mai ştiu nimic altceva.

(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)