Studierea asemănărilor din folclor (mai ales din basm) continuă așa-zisa „școală antropologică” (E. Taylor, A. Lang ș.a.), insistând asupra apariției și dezvoltării independente a basmului la popoare care nu puteau să aibă contact direct. Argumentele sunt multiple: anumite basme egiptene sunt mai vechi decât cele indiene (se descoperă basme egiptene din sec. XIII î.e.n.); în credințele, miturile și în alte producții folclorice ale unor triburi din Australia, Africa, America (material adunat și cercetat de J. Frazer) se constată asemănări cu basmele „clasice”. Numai că ceea ce pentru noi în basme este ireal, pentru triburile respective constituie elemente de credință. Se consideră, prin urmare, că elementele absurde, ireale din mituri și basme sunt reminiscențe ale vechilor credințe ale popoarelor preistorice, credințe ce se mențin încă la unele triburi primitive. Așadar, credința în vrăji, în practici magice (de pildă, puterea eroului din basmele noastre de a se metamorfoza) constituie rămășițe de credință, iar asemănările din basmul universal trebuie considerate a fi rezultatul caracterului uniform al mentalității omului aflat pe aceeași treaptă du cultură. Basmele au fost create în epoci străvechi, când exista o cultură identică la toate popoarele; se încearcă astfel înlăturarea existenței unui centru unic de „iradiere a motivelor”, idee susținută atât de adepții teoriei mitologice, cât și de partizanii teoriei indianiste.
Nicolae Roșianu 29.02.2020
Între ireal și credință
