Ochii lui păruseră a fi două lacuri secate

Se apropia iarna, dar noi nu duceam lipsă de clienţi. Majoritatea celor care erau aduşi acolo erau copii de bani gata care îşi împinseseră părinţii în cea mai cruntă disperare. Se făcuse frig şi acum mărşăluiam spre sud prin Arizona şi Nevada, unde clima era mai bună.  Munceam din greu pentru că apăruse competiţia, tabere noi cu programe noi, cu ale căror caravane de rătăciţi ne intersectam din când în când prin acelaşi deşert. Era de lucru pentru toţi. Cererea părea să fie mai mare decât oferta, de unde puteai să tragi concluzia că maşina de tocat minţi a Americii măcina mai tare ca niciodată. Mă întrebam unde oare te-ai mai fi putut ascunde de dinţii ei, deoarece mă cam săturasem de tabăra aceea.

După ce mi-am luat carnetul de conducere, mă duceam destul de des la Salt Lake City unde îi transportam pe cei care se întorceau acasă. Lângă aeroport era un Mall imens unde mă opream să mănânc şi să-mi testez vechile reflexe legate de contactul cu civilizaţia. Aş fi băut o bere după masă, însă cum n-aveam încă 21 de ani nu-mi dădea nimeni nimic de băut.

În faţa restaurantului chinezesc în care obişnuiam să mă opresc, era un centru de recrutare pentru armată şi acolo aveam voie să intru la vârsta mea. Încercam să-mi imaginez cum mi-ar sta într-o uniformă albastră, elegantă, cu un chipiu ţanţoş pe cap. Oare cum ar fi reacţionat Alina dacă m-ar fi văzut îmbrăcat aşa? În ce contrast aş fi fost cu băieţii ăia nătângi din Forest Hills, care umblau cu cămăşile scoase din nişte pantaloni largi care atârnau strâmb pe ei. Îmi rămăseseră bine înfipte în cap reclamele de la TV care te invitau să te alături celei mai bune armate din lume, care nu numai că te va face părtaşul unei cauze drepte, dar care te mai şi plăteşte şi te umple de glorie. Auzisem că unii care lucraseră în tabără intraseră direct în armată.

În ce loc mai bun şi mai potrivit te-ar putea vărsa deşertul? Mi-am luat o îngheţată şi am dat târcoale centrului de recrutare în faţa căruia doi ofiţeri tineri şi relaxaţi, în nişte uniforme care-ţi luau ochii, zâmbeau politicoşi trecătorilor, împărţind reclame puştilor care hoinăreau pe-acolo fără treabă. Am intrat în vorbă cu cei doi ofiţeri şi de acolo până la înrolarea mea oficială în armata americană a durat mult mai puţin decât m-aş fi aşteptat. Eu, Vitali Ahmatov, proaspătul recuperat, un tânăr de-abia scos dintre dinţii malaxorului, fost mafiot, descendentul unei familii de soldaţi ruşi comunişti, păream a fi exact omul de care aveau nevoie. Le-am spus că America e acum ţara mea şi că deşertul mi-e casa şi nici că le-a trebuit mai mult ca să înceapă să-mi dea hârtii la semnat.

– Eşti nebun, mi-a spus Vladimir. Acum ţi-ai găsit să intri în armată, cu toate războaiele astea…

Degeaba a încercat să mă convingă, mă săturasem de tabăra aceea care părea să se transforme într-un fel de sanatoriu tot mai organizat şi care, pe lângă faptul că n-avea cum să repare toată ţăcăneala Americii, oricât deşert ar fi avut ea, începuse să mă plictisească. Îmi amintisem de cuvintele bătrânului Ivanov şi ale ticălosului de Korbatov care, ca toţi ruşii, aveau un fel de admiraţie pentru uniformă. Urma să mă prezint în două săptămâni într-o tabără de instrucţie, un Boot Camp, undeva aproape de San Diego, tot în deşert, pentru că în el păreau să se întâmple în vremurile acelea toate lucrurile fierbinţi.

L-am îmbrăţişat pe Vladimir şi am plecat la New York, unde bătrânul Ivanov era dispus să mă găzduiască pentru câteva zile. Manhattan-ul mi-a dat nişte fiori ciudaţi. Cel mai mult mă deranja lipsa cerului, parcelat, înghiţit de zgârie-nori şi lipsa mamei care vedea cerul altfel parcelat, de undeva de după gratii. Masha mi-a recuperat din vechiul apartament câteva lucruri, printre care chitara şi ceva haine. În nişte adidaşi pe care-i lăsasem sub pat în noaptea dinaintea ridicării mele, am găsit bijuteriile pe care i le furasem mamei, iar în acel sacou primit de pomană de la ruşii din Brighton Beach încă mai era acea poză cu Dimitri proaspăt ucis pe covorul casei lui Korbatov.

Mama era închisă nu departe de New York şi i s-a permis să stea cu mine la vorbitorul închisorii o jumătate de oră. Părea împăcată cu ceea ce i se întâmplase. I-am spus că plec într-un Boot Camp să mă instruiesc şi să ajung unul din acei bravi Marines.

-O să ajungi un fel de marinar, nu-i aşa? Sper că n-are nimic de-a face cu armata şi cu războaiele.

– N-are, mamă. O să păzim ambasade, consulate, preşedintele, chestii de astea…

-E bine că pleci din New York.

Da, era bine că plecam de-acolo pentru că oraşul îmi dădea o stare ciudată de spaimă. În afară de Alina, nimic nu mă mai ţinea aici. Am văzut-o de câteva ori şi am petrecut cu ea două nopţi de neuitat într-un motel de trei stele din Rego Park, numit Paris, şi care avea pe clădire un mic turn Eiffel ce arăta ca o jucărie chinezească mai mare. Ne-am iubit mult şi am fumat o singură dată marijuana cu ea pentru că începuse să-i placă şi ei şi-mi tot spunea că sexul e mai puternic după ce tragi câteva fumuri. Am evitat din nou să mă întreb de unde ştia ea atâtea şmecherii noi despre viaţă. I-am cântat ceva la chitară, dar muzica care-mi mai rămăsese în cap nu-mi mai suna ca înainte. Când i-am spus că voi pleca într-un Boot Camp de Marines s-a uitat la mine ca la un animal ciudat.

– De ce faci asta? m-a întrebat.

– Pentru că n-am unde să mă duc.

Ultima seară mi-am petrecut-o cu bătrânul Ivanov. Făcuse ceai negru cu miere şi m-a trimis să cumpăr de la un restaurant rusesc plăcinte cu brânză şi salate cu carne.

– Şi zici că vrei să te faci soldat…, a spus la un moment dat.

– Merg la Marines. Ăştia nu se consideră simpli soldaţi.

– Mă rog. Tot un drac. O fi ceva de capul tău până la urmă dacă te-au acceptat acolo. Le-ai spus cât eşti de rus şi că străbunicul tău bolşevic a cucerit Kremlinul pentru Lenin?

– Nu cred că-i interesa asta.

– Şi mama ta ce zice? Am auzit că lucrează pentru unul Korbatov.

– E în închisoare.

S-a lăsat o tăcere adâncă. Mâncam amândoi, fără o vorbă, plăcintă cu brânză şi sorbeam ceaiul de parcă am fi fost într-un tren de noapte undeva în Rusia. Mi-am amintit dintr-o dată de-o călătorie cu mama la Sankt Petersburg unde, la capătul vagonului, conductorul avea un samovar încins şi plăcinte cu brânză.

– Sunt pe urmele acestui Korbatov, a adăugat încet bătrânul. Pe vremuri am lucrat pentru unele agenţii americane înrudite cu cei pentru care vrei tu să lupţi acum. Face tot mai multe greşeli şi ucide tot mai mulţi oameni.

Am continuat să bem ceai în tăcere. La un moment dat, m-am ridicat şi am scos poza cu Dimitri. Mi-a fost frică să i-o arăt, însă i-am întins-o până la urmă.

– A ajuns la mine dintr-o greşeală. Îmi pare rău de Dimitri. Covorul pe care e întins e într-o cameră de la subsolul unei case din Staten Island. Pe spate v-am scris adresa. S-ar putea să mai fie nişte urme pe-acolo.

 Ochii bătrânului, care păruseră a fi două lacuri secate, se reumpluseră dintr-o dată şi unul a dat pe dinafară. O lacrimă a luat-o repede în jos prin jgheabul adânc al unui rid. La un moment dat s-a ridicat şi s-a retras în dormitorul lui. Am plecat de la el înainte de-a se lumina de ziuă fără să-mi iau rămas bun aşa cum se cuvine. În America oamenii se despart foarte simplu. În avion am dormit buştean.