Parfum de cultură

Cine urmărește cu atenție ce se întâmplă în literatura română a înregistrat, fără îndoială, ca pe un fapt surprinzător și greu de explicat apariția romanelor semnate de Andreea Nanu: Ziua cea mai albă, 2014, Numele ei era Uitare, 2014, Insula Melc, 2015. Aceste romane, însumând 1.420 pagini, sunt primele trei dintr-o tetralogie care va fi în curând completă. Și cu toate că sunt atât de întinse nu suferă nici pe departe și nici măcar în treacăt de superficialitate și improvizație, așa cum se întâmplă cu cărțile altor prozatori de azi. Au o arhitectură precisă și armonioasă și, în același timp, o muzică gravă, de amplă respirație. Rar a mai realizat cineva în limba română o asemenea construcție de cuvinte care să te facă să te gândești și la o catedrală, și la o simfonie. Autoarea realizează corespondențe vaporos-poetice între părțile tetralogiei și anotimpuri: Ziua cea mai albă ilustrează iarna, Numele ei era Uitare − primăvara, Insula Melc – vara, iar cea care urmează să apară – toamna. Modelul pe care îl urmează în mod declarat este Concertul Zăpadă pentru pian la patru mâini compus de André Durand (în realitate: Louis Durey, care i-a dedicat concertul lui Ravel) în 1918.

În romanul recent apărut (și lansat în prezența unui public select la recenta ediție a Târgului de Carte Bookfest), reapar ca personaje soții Anna și Maxim Tauber, ea – pianistă, el – profesor la Litere. Ei călătoresc la Ierusalim (în iunie), Roma (în iulie) și Atena (în august), unde Maxim Tauber își lansează romanul Privirea Letiției. Cu alte cuvinte, și anotimpul corespunzător volumului trei al tetralogiei, vara, intră, cu cele trei luni ale sale, iunie, iulie și august, în complicatul sistem de simboluri al întregii construcții. Familiarizată cu teoriile lui Bachelard, autoarea valorifică poetica pământului și a focului, după ce în Ziua cea mai albă o exploatase pe aceea a interioarelor, iar în Numele ei era Uitare – pe aceea a apei și a aerului.

Planul edificiului epic, etajat și supraetajat, plin de simetrii, constituie o operă în sine. Poate fi admirat – înainte de a admira romanul propriu-zis – ca o demonstrație de cunoaștere a strategiilor narative și de imaginație teoretică. Seamănă oarecum cu o carte publicată de Matei Vișniec în 2013, Negustorul de începuturi de roman, dar n-are spiritul ludic și umorul de idei proprii acelei cărți. Insula Melc este un roman grav și fastuos, scris cu o fanteze livrescă, pe linia Craii de Curtea Veche de Mateiu Caragiale – Matei Iliescu de Radu Petrescu. Ultraartistizat și ultraartificializat, provoacă mai curând respect decât emoție. Ni-l putem imagina ecranizat de un regizor din familia spirituală a lui Visconti. Solemnitatea aristocratică a narațiunii ca și unda de melancolie care răzbate din frazele maiestuoase aduc aminte vag de Ghepardul lui Lampedusa. Numai că de data aceasta nu mai este vorba de declinul unei familii ilustre, ci de un sfârșit calm, măreț al culturii umaniste înseși. Contribuie la crearea unei atmosfere crepusculare frecventa alunecare în trecut (printre altele, în scopul reconstituirii unor momente din viața unui compozitor de altădată, numit în roman André Durand) și menționarea, ca termeni de comparație, în orice împrejurare a unor piese muzicale, tablouri, cărți, monumente.

Romanul nu are parfum de viață, ci parfum de cultură:

„Anna își continuase plimbarea în compania dirijorului Mantegna pentru câteva ceasuri incredibil de calme în care se bucură de foșnetul pinilor și de vocea caldă care îi povestise despre Durand și suita Bosco sacro. Nu, fără îndoială, n-ar fi putut să înțeleagă tablourile misterioase fără să vadă acele statui care, într-un fel sau altul, păstrau locul pecetluit sub o taină nedeslușită. Se despărțiră în Piața Navona, urmând să se întâlnească în aceeași seară pentru concert. Muzica de cameră era întotdeauna o experiență plăcută, deși se obișnuise cu marile orchestre, cu emoția amplificată de un public numeros. Cu toate că nu avusese ocazia să repete partiturile cu ceilalți membri ai cvartetului, Anna se liniști gândindu-se la intimitatea sălii și mai ales la povestea pe care i-o dezvăluise, deși doar în parte, Mantegna. Hotărî să se întoarcă pe jos la Hotel Paisiello.”

O scriitoare tânără și cultivată (s-a născut în 1981 și este doctor în Științe Politice al Universităților din București și Bologna), gata formată (unde? în ce cercuri?), propune deci grăbitului și scepticului cititor de azi o redescoperire a lentorii solemne, a simbolisticii poetico-oculte, a simetriilor și circularității, a textului suprasaturat de sens. Ce se va întâmpla? Cum va fi primită? Care va fi destinul ei ca scriitoare? În ceea ce mă privește, repet ceea ce i-am spus și în particular: „Bine ai venit în literatura română, Andreea Nanu!”

Andreea Nanu, Insula Melc, roman, prefață de Christian Crăciun, București, Ed. Eikon 2015 (coperta: Jan Davidszoon de Heem, Natură moartă cu Nautilus, 1632). 544 pag.

(Text preluat din România literară nr. 23/ 2015)