Timpul meu

               Am simțit, dintotdeauna, că niciodată nu voi fi prietenă cu timpul și cu zâmbetul, icoanele lor nu-mi vor fi ctitorii, nu știu de ce, așa am fost clădită și, întrucât nu-mi plac deloc prieteniile forțate și „iubirea din oficiu”, cum ar fi zis George Țărnea, nu am încercat nicicând vreo conciliere și nici nu am regretat această alegere.

             Timpul îmi părea o creatură crudă, născută de tanti Gigea a lui Ion Braneț, într-o zi de primăvară, culmea, când, vorbind cu mama la poartă, în timp ce mânuia, tam-nesam, o nuielușă de dud in mâna dreapta, zgâriind aiurea rosturile de pământ dintre câteva stoluri de iarbă, i-a zis, așa, într-o doară:

                – Trece timpul, Drină, Costică al meu a făcut 14 ani, acum trece viața, îmbătrânim și murim!

Și mama nu a contrazis-o, și mama nu a contrazis-o, nu a certat-o, așadar știa ea ce știa!

             Am rămas mută de uimire și supărare, revoltată pe amândouă: pe tanti Gigea, fiindcă născuse timpul ăsta stupid, ce mi se înfățișa atât de complicat, anacronic, și pe mama, fiindcă îl acceptase fără să crâcnească.

Pe degetele mâinilor am început să îmi număr, grăbită, cu lacrimi în ochi,  anii, tot atâtea mărturii ale neputinței mele, și să aproximez, cu seriozitatea maiașilor,  cam când urma să intervină timpul ăsta pentru a îi îmbătrâni și ucide pe ai mei.

                 – Vând timp, vând timp, vând timp! vuia  în urechile mele glasul dudului din marginea drumului, pe care îl văzusem, de câteva ori, îmbătrânind și apoi întinerind, miraculos, inexplicabil, precum un clovn ce își schimba înfățișarea cu repeziciune, nedând doi bani pe timpul meu prețios.

Ah, cât m-a supărat atunci tanti Gigea, am plâns de furie la nașterea timpului, neînțelegându-i rostul și jelind anticipat moartea tuturor celor dragi: mama, tata, mama Leana, Taca- taca, mama Ilinca (pe frate-meu nu l-am pus la socoteală, el era pe aceeași baricadă cu mine, era unul dintre cei ce urmau să plângă).

                    Nici pe tica Ion nu l-am pus la socoteală, el nu părea să creadă în nimic:

                 – Bă, ‘ț-ai dracu dă proști, când oi muri, să nu prinz pă vreunu’ că plângeți! Să puneți aparatu’ în geam să cânte c-ați scăpat dă dracu’! „Dirli, dirli, dirli, da”, răsuna prezumatul cântec, odă prematură a bucuriei neînțelese, din gura unchiului meu, un amestec de furie, neputință, resemnare, pus pe note muzicale de un compozitor frustrat.

                 Apoi a venit brusc iarna, întâia iarnă de după nașterea timpului meu, întâia iarnă în care distanța dintre primul și ultimul fulg de zăpadă mi-a părut atât de mică, imposibil de exprimat în vreo unitate de măsură, încât, în fiecare noapte, mă strecuram afară, în curte, să păzesc întinderile albe; stăteam pe ultima treaptă a casei și mă lăsam absorbită de sclipirile pe care luna și stelele le scăpau, generoase, în albul zăpezii, știam până și forma pe care fiecare creangă a pomilor din împrejurimi o luase după îngheț.

Nu coboram niciodată scara, vizionar de primă speță, îmi era milă de zăpadă, doar eu puteam vedea în ea splendoarea aripilor ultimilor îngeri sacrificați purificării pământene, voiam să o păstrez cât mai mult așa, fără urmă, fără cusur; până și Țuți, câinele copilăriei, se declara impresionat de solemnitatea cu care păzeam zăpada, astfel încât pășea rar, gudurându-se în liniște, pe lângă peretele casei. Voiam să rămânem toți acolo, într-un decembrie al copilăriei!