Crisanta Predescu 
Se spune că arta, în feluritele ei forme, pentru a atrage oamenii, trebuie să aibă emoție de transmis. Că plângi sau zâmbești, că te bucuri sau te frângi sub impactul durerii, emoția este în legea firii umane. Suspect ar fi să nu te lași trăit de reacțiile date de latura ta sensibilă, să-ți refuzi efectul acestora.
Arta cinematografică a oferit lumii întregi, de-a lungul timpului, experimente emoționante complexe. Un astfel de exemplu este filmul „Love Story”, o poveste atât de simplă, dar cu atâta încărcătură afectivă, încât pe cei care nu l-au vizionat, personal, îi consider un pic mai săraci în trăiri.
De-abia după ce am vizionat filmul, am aflat că există și cartea, în urma căreia s-a produs ecranizarea, ceea ce tocmai demonstrează că, pentru mulți dintre noi, filmul a fost cel care a cucerit întâi, din păcate.
Erich Segal a concentrat în această poveste esența pură a sentimentului de dragoste dintre o femeie și un bărbat, firească, lipsită complet de ornamentele secolului 21. Pe undeva, sentimentul acesta a devenit de o raritate stupefiantă, în zilele noastre. Cine mai luptă pentru dragostea sa? Cine își mai sacrifică situația materială în numele dragostei dezinteresate?
Dar peste toate aceste ingrediente, care nu mai sunt actuale sau lipsesc cu desăvârșire, poveștile de iubire includ, oricum ar fi ele, durerea resimțită prin pierderea celui drag: plecarea lui sau dispariția definitivă. Poate după o despărțire îți mai revii, poate găsești o dragoste mai mare sau altfel, care te împlinește și umple golul. Dar după moartea cuiva, e greu. E aproape imposibil, e o rană deschisă, șocantă, obsesivă.
Uneori, cuvintele sunt de prisos… uneori, rămâne un fior cunoscut, desprins dintr-o poveste ce ți-a pus o lacrimă pe obraz și te-a determinat să reevaluezi sentimente, stări, fapte.
Îi sunt recunoscătoare umanității pentru toate modalitățile artistice în care extrage, hulpav, simțirea din oameni. Și, în mod special, lui Erich Segal, fără de care nu aș fi avut amintirea lor, a lui Oliver și Jennifer, tineri frumoși ai unei remarcabile povești de dragoste, ce transcende timpul.
Pe 4 februarie 1970, în plină eră hippie, Erich Segal publica acest fragment de eternitate, romanul său, „Love story”. În serile în care ne mai întristează modernismul acesta al relațiilor superficiale, merită să recitim paginile cărții sau să revedem filmul, revitalizând un pic speranța.
