FSN a murit! Trăiască FSN!

17 martie 1992. Republica Moldova. Continuă atacurile şi luptele în zona Dubăsari. În aceeaşi zi se dă şi se respectă un ordin de încetare a focului. Nantoi Oazu, directorul Direcţiei de analiză politică a Cancelariei Republicii Moldova, apreciază că pe malul stâng al Nistrului situaţia a ieşit de sub controlul liderilor de la Tiraspol şi a apărut în prim-plan homo sovieticus cu pistolul automat în mână. Deci, la originea crizei se află forţele reacţionare din fostul centru al Imperiului, redenumit Federaţia Rusă.

19 martie 1992. Miron Cozma se află la a cincea incursiune în Bucureşti care, deşi nu e la fel de spectaculoasă ca anterioarele, provoacă în sfârşit reacţia de dezaprobare în zonele de vârf ale puterii. Iniţial, Miron Cozma a venit la centru cu gânduri paşnice, pierdut printre vreo 800 de lideri sindicali care aveau promisiunea că vor fi primiţi de Theodor Stolojan pentru negocierea unor revendicări sindicale. S-a întâmplat însă ca Miron Cozma să nu fie acceptat în delegaţia sindicaliştilor ce urmau să-l întâlnească pe premier. Într-o atare situaţie Miron Cozma ia drumul Senatului unde pătrunde fără să dea seamă cuiva şi se instalează pe scaunul lui Alexandru Bârlădeanu de la înălţimea căruia îşi prezintă pretenţiile. După această nouă dovadă de fermitate minerească apar în sfârşit reacţiile de dezaprobare atunci şi acolo unde nimeni nu se mai aştepta. Într-o declaraţie a comisiei parlamentare de anchetă a evenimentelor din 24 – 28 septembrie 1991 se face public punctul de vedere format în urma cercetărilor şi care îl desemnează pe Miron Cozma drept personaj principal căruia îi revine în cea mai mare măsură responsabilitatea pentru evenimentele violente ale acelor zile. Comisia îşi exprimă contrarietatea faţă de lentoarea cu care se procedează la implicarea penală a personajelor considerate vinovate. Declaraţia (semnată de senatorul Radu Alexandru Timofte) condamnă iniţiativa lui Miron Cozma de a pătrunde în Senat, dar şi pasivitatea celor care aveau datoria să-l oprească şi nu au făcut-o, dându-i ocazia să afişeze „aceeaşi poziţie ultimativă şi dispreţuitoare faţă de instituţiile statului de drept”. Oamenii politici comentează incidentul, dezaprobă atitudinea lui Miron Cozma, dar îi stabilesc cauze diferite. Theodor Stolojan însuşi are un punct de vedere nefavorabil lui Miron Cozma, iar ziarul Adevărul oferă cu largheţe spaţiu celor care vor să-şi facă publică revolta faţă de atitudinea reprezentanţilor minerilor.

21 martie 1992. Mircea Snegur, preşedintele Republicii Moldova, şi premierul Vasile Muravschi fac o vizită la Bucureşti unde analizează cu Ion Iliescu, Petre Roman şi alţi oficiali români situaţia din Transnistria.

26 martie 1992. Parlamentul adoptă Legea bugetului de stat pe 1992. Este un buget de austeritate prin care se reduc la jumătate subvenţiile pentru produsele şi serviciile de bază pentru populaţie, iar deficitul bugetar este prevăzut la 1,9% din PIB.

27 – 29 martie 1992. Întreaga ţară urmăreşte cu interes lucrările Convenţiei Naţionale a FSN. Deoarece pe ordinea de zi lipseşte un punct important, care este şi mărul discordiei în FSN – candidatura lui Ion Iliescu la preşedinţia ţării -, Ionel Roman, vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, propune ca acest subiect să fie inclus în programul dezbaterilor. Petre Roman ţine la respectarea riguroasă a ordinii de zi de pe care lipseşte acest subiect şi, chiar dacă nu consimte să se discute despre candidatura la preşedinţie a lui Ion Iliescu, acesta tot îşi face simţită prezenţa prin mesajul pe care îl adresează Convenţiei FSN.

Conform ordinii de zi, apărată cu străşnicie de Petre Ro­man, prima zi este o zi a rapoartelor care, cu tot numărul lor impresionant – opt (prezentate de: Radu Berceanu, Petre Roman, Ion Aurel Stoica, Marian Enache, Vasile Văcaru, Ioan Gurău, Viorel Găină, Ionel Blaga) – n-au ajuns să concentreze exclusiv atenţia FSN-iştilor prezenţi la Convenţie, ci au constituit doar fondul sonor al ciocnirilor dintre taberele pro–Iliescu şi pro-Roman. Adepţii lui Iliescu sunt etichetaţi iarăşi drept comunişti, iar susţinătorii lui Roman (în majoritate în sală), trădători şi guvernanţi incompetenţi, calificativ pe care Adrian Severin îl combate vehement, opunându-i propria-i convingere: „Nu există gumă să şteargă din istorie ce-a făcut FSN în aceşti doi ani!”.

Raportul privind problemele politice actuale ale FSN, prezentat de Petre Roman, a oferit unele chei pentru înţelege­rea situaţiei critice din partid, dar a şi alimentat mai vechile nemulţumiri. Liderul naţional reafirmă că direcţia de dezvoltare a partidului e social-democraţia, dar „prin noi înşine”, trecând prin reformă, democratizare, protecţie socială, toate acestea însă fără comunişti. Concluzia pică tranşant, deşi elegant formulată: „Atunci când nu mai e loc de alăturare, să ne despărţim cu fruntea sus”. A doua zi a Convenţiei (28 martie) este ziua în care sunt prezentate moţiunile care-i au ca autori pe: Petre Roman, Vladimir Pasti, Vasile Secăreş, Alexandru Albu şi Ion Solcanu. Îndelung dezbătute, moţiunile devin şi ele pretext de înfruntare între cele două tabere. Adepţii lui Ion Iliescu susţin că moţiunile sunt complementare, iar suporterii lui Petre Roman le consideră incompatibile. Câştigă, prin vot, moţiunea lui Petre Roman – Viitorul-Azi. Aşa cum tot prin vot Petre Roman câştigă funcţia de lider naţional al FSN. Mai mulţi tineri, înainte de actul votării pentru funcţia de lider naţional, şi-au manifestat preferinţa pentru Petre Roman strigând lozinci inspirate de Piaţa Universităţii: Fără comunişti!, Nu vă fie frică, nu pică Petrică!, 21-22, comuniştii au tras în noi!, De la Tisa pân’ la Nistru, Petre Roman prim-­ministru!, Văcaru şi gaşca lui, cascadorii râsului!. Nemaiputând suporta ceea ce îi auzeau urechile, Gheorghe Dumitraşcu intervine: „Să iasă afară din sală Piaţa Universităţii!”. A treia zi a Convenţiei (29 martie), ziua adoptării statutului, duce disputa dintre tabere la apogeu şi anunţă fără dubii divorţul, în pofida victoriei câştigate de Petre Roman. Analizându-se Statutul, vine şi rândul articolului care pune problema candidatului la preşedinţia ţării. Susţinătorii lui Ion Iliescu aduc din nou în discuţie propunerea şi scandează numele alesului lor. Tabăra Roman contraatacă strigând: Jos comuniştii!. Cei care s-au simţit vizaţi şi deci ofensaţi au părăsit sala, l-au părăsit pe Petre Roman, au părăsit apoi FSN. Era sfârşitul unei partide al cărei învingător nu putea fi deocamdată desemnat. Moderaţii care au rămas în sală şi care nu ştiau pe cine trebuie să susţină în continuare au deplâns tristul eveniment al spargerii Frontului.

28 martie 1992. Mircea Snegur decretează starea excepţională pe întreg teritoriul Republicii Moldova, Parlamentul „Republicii Nistrene“ reclamă preşedintelui Federaţiei Ruse iniţiativa lui Mircea Snegur pe care o consideră o încercare de instaurare a dictaturii.