Daţi-mi un sfat

Doamne-Dumnezeule, strigă ea, şi eu ce mă fac acum? Azi e vineri, de mâine într-o săptămână ar trebui să fie… Nu-mi pot închipui că e vorba de mine. Eu şi măritată? Ce caraghioasă poveste! Dar mai poţi da înapoi când toată lumea e montată? Ar spune că sunt nebună de legat. Şi sunt nebună! Când l-am reîntâlnit, mi s-a părut totul atât de frumos, atât de minunat, iar acum mi-a trecut de tot. Chiar de tot. Ce o să fie viaţa noastră împreună? Voi sunteţi prietenii mei şi vouă vă pot spune că nu mai simt nimic pentru el. Nimica, nimicuţa. Ce a fost a fost. Mă ia groaza când mă gândesc în ce m-am băgat. Şi mai suntem şi aşa de diferiţi. Eu recunosc că sunt o apucată, o anormală. Dar el, cât poate fi el de normal! Mie îmi place să pun muzica tare. El vine şi o dă mai încet. Nu, nu scoate o vorbă. E felul lui de a-mi corija defectele. Mie îmi sare ţandăra imediat şi ţip la el să mă lase să ascult cum îmi place mie. Nu se supără, dar data viitoare iarăşi îl văd cum se scoală şi se duce şi răsuceşte butonul picupului. Mi se face rău şi las totul baltă. Sau plec de nebună de acasă. Ne deosebim şi în altele, la fel de tare. Blestemul meu, care am fobia animalelor, să mă mărit cu un veterinar. Nu mi-a adus până acum nicio lighioană acasă. Îşi închipuie probabil că o să mă înveţe cu timpul să le iubesc. Dar i-am spus că sunt o fobică. Să-l auzi cum vorbeşte de puii lui de găină cărora le plouă în cap, e acoperişul spart sau nu ştiu ce. Când a fost ploaia mare de săptămâna trecută, nu m-am pomenit cu el că vrea să plece în toiul nopţii să-şi vadă puii? Şi ce să le faci, omule, i-am zis, cum să-i aperi tu de ploaie, dacă directorul ăla al vostru nu s-a îngrijit de acoperiş de doi ani de când ştie că e stricat? Uite, acum când vă povestesc, parcă încep să-l iubesc iarăşi. Puţin de tot, dar nu-mi vine să plâng de disperare ca adineauri când v-am sunat la telefon şi v-am spus că vreau să vin la voi. El e cinstit şi sincer, eu sunt de vină. În mine e răul. Cum să-l lovesc eu acum spunându-i aşa tam-nesam că nu-l mai vreau de bărbat? Ei, îmi daţi voi o soluţie? Văd că tăceţi mâlc. Mai bine, aduceţi-mi un pahar cu apă – de la robinet, caldă, că mă doare gâtul – şi să vă spun povestea de la început.

Ce carte e asta? A, scrisorile lui Benjamin Constant către doamna Récamier… Ia te uită! E o asemănare la mijloc, ha, ha… Şi eu am păţit ca zăpăcitul ăsta, care s-a îndrăgostit de Juliette după vreo paisprezece ani de când o cunoştea, aşa, pe neaşteptate, vizitând-o într-o zi. Cu Savel am fost colegă de liceu şi nu ne-am băgat în seamă. Era înhăitat cu nişte golani şi trecea şi el drept un mare golan. A terminat ultimul clasa a XII-a sau cam aşa. Iar eu eram şefă de promoţie, mă rog, nu ştiu dacă aşa se spune şi la liceu sau numai la facultate. Era o diferenţă între noi, ce credeţi. Ne-am reîntâlnit prin mai (sunt trei luni de atunci) la restaurant, când cu agapa noastră de zece ani de la terminarea şcolii. Voi ştiţi că aţi trecut pe la mine în ajun, că avusesem pneumonie şi nu trebuia să mă mişc din casă. Ţi-ai găsit cu mine! Eu le fac pe toate exact pe dos. De-aia nici nu mă potrivesc cu Savel. M-am îmbrăcat cum am putut mai bine, m-am dat cu smacuri pe obraz ca să nu se vadă oftica şi m-am dus. Fie ce-o fi, am zis, dacă e să mor, baremi să mor în public. Ce spectacol ar fi fost, s-ar fi vorbit de moartea asta ca de o chestie, mai ieşea lumea din plictiseală. La restaurant, ca la restaurant. Am mâncat, am băut, m-am zbânţuit. Ha, ha, aţi auzit şi voi? Sau s-a scris în „Informaţia”? Am ţinut şi un speech, păi, după ăla al directorului, cu stimaţi absolvenţi, condiţii minunate, realizări, puteam să tac? Nu ştiu ce dracu’ mi-a ieşit din gură, dar râdeau toţi, iar mie îmi trecuse boala, mă distram perfect, perfect… Ah, doamne, de ce nu mă distrez şi acum la fel? Îmi vine iar să plâng ca o proastă. Se distrau şi ăia, foştii mei colegi. Savel era la aceeaşi masă cu mine, dar nu schimbasem nicio vorbă cu el, nici măcar o privire. Bea pepsi şi era mai întunecat la faţă ca Othello. Am observat asta doar târziu, după ce-mi făcusem numărul şi, radioasă, mă aşezasem de câteva secunde pe scaun ca să-mi trag sufletul.

Atunci cred că şi-a vârât dracu’ coada în treburile mele. Habar n-am ce mi-a venit, dar m-am uitat la el şi i-am zis (notaţi bine că de zece ani, sau poate de douăzeci, căci în liceu nu ne vorbisem, el nu existase pentru mine , deşi ne mai zărisem din când în când): „Ţi s-au înecat corăbiile, Savele? Hai să dansăm!” Mă simţeam în stare să fac pe mama răniţilor. Aveam o groază de energie de dat. Deşi abia mă sculasem după pneumonie. N-a catadicsit să ridice ochii la mine. M-a refuzat, aşa, cu nasul în paharul lui de pepsi, fire-ar el să fie de antialcoolic. Auziţi, voi? M-a re-fu-zat! Pe mine, care eram regina neîncoronată a agapei şi-mi savuram succesul. Brusc, am simţit că-mi creşte febra aia nenorocită de care nu mai scăpam de câteva săptămâni, şi că mă părăsesc puterile. L-am lăsat baltă. M-am dus acasă şi m-am băgat în pat. Nu era nici nouă seara. Am uitat imediat totul. Nu, n-am pus la inimă refuzul. Ce afront? Nici gând. Savel mi-era mai indiferent decât scaunul ăsta pe care stau. Pe la zece şi jumătate, mă trezesc cu o bandă întreagă de colegi care ţineau morţiş să merg la unul din ei, să continuăm petrecerea. De la restaurant îi dăduse afară. N-am vrut, am zis că mi-e somn, dar ei, nu şi nu, că fără mine n-are sare şi piper petrecerea. De unde oi fi ieşit eu aia care accelerează pulsul petrecerilor? Până la urmă, m-am dus. Mă trăgea aţa, dragii mei. Dacă ştiam ce-o să păţesc, stăteam în pătucul meu, nu mă dădeam dusă. Dar poţi să te opui destinului? La colegul ăsta al nostru, era şi Savel. Tot sumbru, tot ţeapăn, tot cu pepsi sub nas. Am dansat ce am dansat, apoi, când n-am mai putut, m-am trântit pe un scaun, cu ochii închişi, cu capul pe spetează. Ascultam pe Elton John şi-mi simţeam oboseala în tot corpul, ca şi cum aş fi intrat într-o baie fierbinte şi moleşitoare. Cum stăteam aşa, aud deodată vocea lui Savel, venind de foarte aproape: „Ţi s-au înecat corăbiile, fato? Hai să dansăm!” N-am deschis imediat ochii. I-am perceput în ureche respiraţia neliniştită şi mi s-a făcut brusc milă de el. M-am ridicat şi l-am luat de mână. Am dansat toată noaptea. Cred că n-am vorbit nimic. În orice caz mi s-a şters din memorie orice urmă de conversaţie. Am dansat şi atât.

A doua zi, spre seară, m-a sunat la telefon. Vorbea de la un public, se auzea greu. Abia i-am recunoscut vocea. Şi mai greu mi-a fost să pricep ce vrea de la mine. Voia să mă duc să-l văd la un spital, unde era internat, şi de unde o întinsese la petrecerea noastră. Ce dracu’ să caut eu la spital, m-am întrebat instantaneu, ce-o fi în capul ăstuia ca să mă cheme după ce am dansat câteva ore cu el şi nici măcar nu ne-m sărutat… M-am auzit zicând: „Da, bine, vin mâine pe la zece” şi am închis. Eram mai uimită de promisiunea făcută decât dacă cineva mi-ar fi zis că la telefon a fost împăratul Japoniei. Era ceva care mă neliniştea teribil: nu simţeam nimic pentru Savel, nu voiam nici să mă culc cu el, şi totuşi reacţionam ca şi cum persoana lui m-ar fi interesat. Eram atrasă… Era ca un magnet. Mai ţineţi minte ce e aia inducţie electromagnetică? Asta era. Nu făceam ce voiam, mă târa un fel de curent la vale şi eu mă lăsam. Am ajuns la spital pe la şase seara. De unde să ştie Savel că eu întârzii totdeauna la întâlniri? Era fiert. Fumase un pachet de ţigări şi avea fruntea mototolită ca o hârtie creponată. Nu mi-a reproşat că l-am făcut să aştepte. Ne-am aşezat pe o bancă şi mi-a povestit de ce era acolo. Cu o săptămână înainte, era cu maşina şi dăduse un tramvai peste el. Îl scoseseră prin parbriz, mai nevătămat decât un pui de găină când iese din ou. Comparaţia e, natural, a lui, nu a mea, care detest şi puii, şi ouăle, şi cloştile. Maşina era toată îndoită, răsucită, micşorată, încât nimeni nu înţelegea cum a rămas el intact în armonica aia. Maică-sa, când a văzut pe urmă cum arată maşina, a leşinat. El s-a dus pe jos acasă, bine mersi, s-a culcat şi a dormit buştean. Când s-a trezit, l-a apucat frica. A făcut o depresie groaznică şi s-a internat la Nouă. De-aia era acolo. Agapa fusese prima şi singura ieşire. Mărturisesc că întâmplarea m-a înduioşat. L-am mângâiat pe mână. Am tăcut amândoi. Am petrecut o oră şi ceva, tot fără vorbe, ca şi în precedentele întâlniri, pe banca aia din curtea spitalului, şi m-am simţit grozav. Staţi să vedeţi! Nu e lucru curat. M-am mai dus de câteva ori, în săptămânile următoare, şi de fiecare dată am simţit aceeaşi linişte. Închipuiţi-vă, dragii mei, nebunii în pijamale mişunând în jurul nostru (clamp, clamp, făceau papucii lor pe alee) şi noi şezând pe bancă. De când sunt, de treizeci de ani câţi am, n-am fost mai, cum să zic, liniştită ca în clipele alea. Voi ştiţi că eu n-am niciodată stare. Ei, dar acolo, nu mişcam un muşchi. Savel, lângă mine, fuma împăcat. O dată, la plecare, mi-a venit să râd, când am văzut pe unul din nebuni (îl mai văzusem de două-trei ori, exact în acelaşi loc şi în aceeaşi poziţie, dar nu-i dădusem atenţie) stând în picioare, pe marginea aleii, cu o ţigară stinsă din care trăgea cu poftă, cu privirea în pământ, absolut nemişcat; mi-am zis că aşa trebuie să fi arătat şi eu şi Savel, pentru cei care treceau pe lângă noi, ca nebunul de pe alee, altfel tânăr, decent îmbrăcat într-o pijama curată şi scufundat în reveria lui. Oricum, momentele de la spital au fost cele mai fericite din toată povestea.

Savel urma să se externeze într-o luni. În joia dinainte m-a întrebat pe neaşteptate dacă nu vreau să merg cu el la munte sâmbătă sau duminică. Iarăşi am zis da înainte de a gândi. În treaba asta cu Savel, elementul care s-a repetat îngrijorător pentru mine este că mereu am zis da fără să mă gândesc. Vineri, m-au apucat regretele. Ce-o fi însemnând „la munte”, mă întrebam. Şi ce să fac eu acolo? Eu care nu pot suferi să merg pe jos. Mă vedeam cocoţându-mă pe stânci. M-am hotărât să găsesc un pretext şi să refuz. Eram înţeleşi să vină să mă ia cu maşina de la şcoală sâmbătă pe la două. Trebuia să mă aştepte lângă un Peco apropiat, ca să ia şi benzină. De la mine de la şcoală până la Peco erau câteva sute de metri. Când am ieşit pe poarta şcolii, am început să-mi pun la punct un refuz plauzibil. De ce n-am făcut-o dinainte, o să ziceţi voi, care sunteţi nişte oameni raţionali, şi aveţi dreptate să mă judecaţi… Uite, aşa sunt eu, mă iau cu altele şi uit lucrurile esenţiale. Le las pe ultimul moment. N-am apucat să fac nici zece paşi şi am auzit un claxon de maşină. Savel se afla lângă poarta şcolii. În plus, nu era singur în maşină, ci cu taică-său. După accident, el nu mai conducea, nu-i vorbă că nu avea ce, asta era maşina lui taică-său, dar îi era frică. Acum, poftim de mai toarnă minciuni în prezenţa bătrânului, pe care abia atunci îl vedeam prima oară! Am dat bună ziua, ne-am urcat Savel şi cu mine în spate şi i-am spus adevărul: că n-am chef să merg nicăieri. Savel n-a părut deloc impresionat. N-a comentat în niciun fel ce i-am spus. A tăcut tot drumul. Când am ajuns în faţa blocului meu, a coborât, mi-a deschis portiera şi s-a uitat la ceas: „Ai o jumătate de oră să-ţi pui blugii, să-ţi iei câteva lucruri, şi plecăm”. Cum naiba să mă mai fi tocmit cu el? Am făcut ce mi-a zis şi m-am întors. Ne-am dus apoi la ei acasă şi am luat-o şi pe mama lui Savel, pe care de asemenea o întâlneam prima oară. Puţin a lipsit să nu meargă cu noi şi maică-mea. Dar aici am pus eu piciorul în prag. Numai de harpia bătrână n-aveam poftă. Îmi ajungea buclucul în care mă băgase prostul obicei de a-mi lăsa gura să vorbească fără mine. Oricum, prezenţa părinţilor lui Savel m-a liniştit într-o anumită măsură. Nici unul, nici altul nu părea să ascundă virtuţi de alpinist. Ne-am dus, într-adevăr, la o casă a lor aflată pe lângă Pucioasa, în plin munte, casă solidă, cu etaj, cu apă caldă, cu tot confortul. Eram noi patru, plus un unchi al lui Savel cu soţia lui, oameni adorabili, mai ales el, care-mi plăcea cel mai mult dintre toţi. Cu el m-aş mărita, dacă n-ar fi însurat şi cu trei copii, nu cu Savel! La masă, nimeni n-a apucat să scoată o vorbă. A vorbit numai el. Şi ce interesante lucruri! Ce mi-a plăcut la el a fost faptul că era la fel de captivant când povestea ceva care i se întâmplase lui, în viaţă (fusese prizonier, câţiva ani, învăţase ruseşte, avea experienţă, nu glumă), ca şi atunci când povestea un film sau un roman. Mai rar aşa ceva. De obicei oamenii posedă (când posedă) unul ori altul din aceste două feluri de imaginaţie: cei care văd în viaţă nu văd în cărţi şi invers. A fost frumos, de ce să mint. Pe la miezul nopţii, ne-am pregătit de culcare.

Problema mea era unde o să dorm. Nu îndrăzneam să întreb. Mama lui Savel a adus o pilotă în camera unde stătusem toată seara şi unde se afla şi un pat mărişor. Nimeni nu-mi spunea unde urmează să mă culc. M-am trezit singură cu Savel în cameră. Eram aşa de speriată că nici măcar pe el n-am îndrăznit să-l întreb nimic. Ai lui crezuseră probabil că suntem, mă rog, prieteni vechi şi găseau firesc să ne lase să dormim împreună. Dar el, el ce credea? Ce era în capul lui? Recunosc că eu care am prezenţă de spirit am fost literalmente blocată de firescul cu care mi se hotărâse, ca să zic aşa, soarta. Voi ştiţi că eu mă sperii tare de un anumit lucru şi ştiţi şi de ce. Uite şi acum transpir când îmi amintesc ce stresată eram la gândul că o să trebuiască să dorm în acelaşi pat cu un necunoscut. Era Savel altceva decât un necunoscut pentru mine? Ce dacă stătusem pe o bancă de trei sau de patru ori? Voi înţelegeţi că nici măcar nu ne sărutasem? L-am lăsat să se ducă primul la baie, apoi m-am dus eu. Mi-am luat pijamaua cu mine şi, în nécessaire, am vârât o carte (Paşi peste graniţe de Heisenberg): după ce m-am spălat, m-am aşezat pe capacul closetului şi am încercat să citesc. Nu mă puteam concentra, dar nu mă lăsam. Luam fiecare frază de trei ori de la capăt iar când mă răzbea somnul mă spălam pe ochi. Cred că am stat o groază în baie. N-am eu noţiunea timpului, dar vreo trei ore tot cred că am stat. Am şi aţipit de câteva ori de era să cad de pe closet. Când mi s-a părut că am întins coarda prea mult şi că, oricum, Savel trebuie să fi adormit de mult, m-am strecurat binişor în cameră. Ei, ţi-ai găsit să doarmă! Citea foarte calm, ca şi când era cel mai normal lucru din lume, după o zi atât de lungă şi de obositoare, să-şi aştepte, ha, ha, iubita de la baie trei ore… M-am urcat în pat ţinând decisă cartea în braţe şi m-am pus şi eu pe citit. Cât şi ce am citit n-am idee. M-am trezit a doua zi, foarte târziu, cu cartea căzută lângă pernă, cu ochelarii pe nas. Savel nu mai era în cameră. Am stat aşa minute în şir, parcă nevenindu-mi să cred. Nu-mi părea nici rău, nici bine că nu fusese nimic între noi. Mă simţeam mândră, dar ceva-ceva nu era în ordine în inimioara mea care ticăia mirată. Când am ieşit, l-am găsit pe Savel făcând injecţii unei vaci, în grajdul unei gospodării alăturate. I-am zis bună-dimineaţa, cu o veselie cam forţată, mi-a răspuns fără nicio intonaţie specială, apoi am mâncat ceva şi seara ne-am întors la Bucureşti.

Luni, Savel urma să se externeze oficial, ca să zic aşa, şi marţi să plece din nou, pentru două săptămâni, la Pucioasa, într-un fel de concediu. Eram mulţumită cu situaţia, deşi un ghimpe îmi împungea niţeluş inima: pleacă aşa, ca şi cum nu-mi datorează nimic? Nu simte necesară nicio explicaţie? Mă informase de plecare ca de ora la care se dechide la coafor. Bine, bine, între noi nu fusese mare lucru, dar… Apoi m-a apucat furia pe mine însămi: bagă-ţi, fetiţo, minţile în cap! În fond, v-aţi plimbat cu maşina, aţi stat pe bancă şi (la ce urma mă încălzeam toată) aţi dormit o noapte în acelaşi pat! Dar de întâmplat, nu s-a întâmplat nimic. Îmi repetam pe silabe ca să mă pătrund de întreg sensul cuvintelor: nu-s-a-în-tâm-plat-nimic! Ce naiba o fi în capul lui, îmi ziceam. El cum vede povestea? Recunosc că mai ales episodul cu dormitul într-un pat mă intriga. O fi avut vreo intenţie şi s-o fi răzgândit? Nu m-o fi plăcut pe cât îşi închipuise. Eram mai mult neliniştită decât umilită de acest al doilea refuz al lui.

În această stare de agitaţie şi de perplexitate m-a găsit Savel. Nu-l aşteptam. Bănuiam că va telefona. Dar de venit nu fusese vorba şi nu în seara aia de luni. M-a izbit înfăţişarea lui: nu mai era în blugi ca de obicei, ci în costum, cu cămaşă albă şi cravată. În mână, abia putea să ţină două buchete uriaşe de flori: unul pentru mine, altul pentru mama. A intrat la mine în cameră. A venit şi mama ca să mulţumească pentru flori şi nu s-a mai dezlipit de acolo. Savel fuma, eu mă baladam de colo-colo, din cameră în bucătărie şi înapoi, ba să fac cafea, ba să aduc un pahar cu apă, iar mama parcă înţepenise pe fotoliu. Bătută în cuie, ce mai! Bună psiholoagă, harpia mirosise ceva. Şi eu mirosisem, dar nu chiar ce avea să urmeze. Ca în jocul ăla cu găsitul obiectelor, eram doar pe la „călduţ”. În fine, mama s-a dus la ea în cameră, iar eu am continuat să mă fâţâi în virtutea obişnuinţei pe care tocmai o dobândisem, până când Savel m-a întrebat dacă n-am de gând să-i acord o clipă şezând undeva fără să mă mişc. Exact aşa a zis. Fără pic de umor în voce, ba chiar puţin prea serios. Mi-am lipit fundul pe canapea şi l-am privit. Voiam să fac pe nebuna, ca de obicei, dar uitându-mă la el am văzut că era extrem de emoţionat. Era… cum să vă spun? Nu, s-o las aşa, asta e expresia potrivită, extrem de emoţionat. Am ghicit cu o clipă mai înainte de a căsca gura că nu venise să-şi ia rămas bun şi nici să mă invite din nou la munte, ci ca să mă ceară de nevastă. Şi, ca şi până atunci, în toată istoria cu Savel, am zis da fără să mă gândesc. Nu m-a îmbrăţişat, n-a fost exuberant. A rămas pe locul unde stătuse toată seara şi m-a întrebat dacă m-am gândit bine. I-am răspuns foarte calmă că nu mă gândisem deloc. S-a ridicat, mi-a sărutat mâna şi-a plecat. „Trec pe la tine mâine dimineaţă”, a zis în prag. „Nu pleci la munte?”, m-am trezit eu să-l întreb prosteşte. „Trebuie mai întâi să pregătim nunta, nu?”, mi-a replicat el foarte liniştit. De fapt, cum mi-a spus pe urmă, era aşa de tulburat, că se temea să nu leşine. M-am uitat după el, când cobora scările. Părea mai rigid decât un manechin. Ca un om beat care vrea să arate că poate merge drept.

Ei, vedeţi acum în ce fel am intrat în dandanaua asta? Sunt vinovată, nu? A doua zi, Savel s-a înfiinţat la mine. Avea totul pregătit în cap: când facem inelele, când cununia civilă, la ce restaurant ne vom chema prietenii. A vrut să vorbească imediat cu mama. Noroc că nu era acasă. Mi-a spus că taică-său se ocupă deja de primele formalităţi. Pe scurt, totul părea să se aranjeze de la sine. După plecarea lui Savel m-a cuprins o stranie euforie. Mă mărit, îmi ziceam, mă mărit cu un om plăcut, care probabil mă iubeşte, delicat şi inteligent. N-aveam nevoie să mişc un deget şi eram, iată, ca şi măritată. Voi ştiţi că mi-am dorit asta mereu, deşi voi mă luaţi peste picior, egoişti ce sunteţi, care vă simţiţi bine împreună şi la singurătatea prietenei voastre nu vă gândiţi. Treptat însă capul mi s-a răcorit şi am început să privesc lucrurile altfel. Îl cunosc eu pe Savel cu adevărat? Nu-l cunosc. Dacă nu ne vom înţelege? Dacă bea? Dacă, dacă… Cum să iei de bărbat un om cu care ai dormit o dată într-un pat (ai dormit la propriu) şi ai dansat o noapte? Şi ce dracu să ne spunem unul altuia fără să ne cunoaştem deloc? Eu am în cap numai probleme de fizică, el numai pui de găină… Şi cu micile mele libertăţi ce să fac? Simţeam că năduşesc de emoţie. Mă vedeam fugind de la şcoală ca să ajung acasă înaintea lui Savel, gătind, spălând rufe, călcând, umblând cu sacoşa prin alimentare… Eu care am făcut numai ce-am vrut în fiecare clipă şi n-am depins de nimeni. A, dacă l-aş iubi, ar fi altceva… Am ajuns la concluzia că trebuie să-i spun totul lui Savel, să opresc valul. Asta m-a calmat niţel şi am putut să citesc două pagini. Când s-a întors, după câteva ore, avea o faţă trasă de oboseală, dar radioasă. „Vrei o cafea? Vrei să mănânci?”, l-am întrebat cuprinsă brusc de duioşie. Şi iată-mă la bucătărie, acontându-mi viaţa de femeie măritată. Nu era dezagreabil. Situaţia îmi dădea oarecare frison. M-am uitat la Savel cum mănâncă şi am amânat să-i spun ce plănuisem. Şi pe urmă n-am mai apucat. Din nenorocire! A venit mama şi el, foarte ceremonios, m-a cerut de soţie. Mama a rămas o secundă cu gura căscată, apoi s-a uitat la mine şi, fără să-l ia în seamă pe Savel, de parcă nici nu era acolo, mi-a aruncat mie în faţă: „Te credeam mai brează!”. Şi dusă a fost. Asta m-a scos din sărite. L-am luat pe Savel de mână, l-am tras în cameră (scena se petrecuse jumătate în holul de la intrare, jumătate în camera mea), am trântit uşa cu piciorul, ca să audă mama din celălalt capăt al apartamentului şi să nu-i mai dea prin cap să se mai întoarcă şi, din nou fără să mă gândesc nicio clipă, mi-am sărutat viitorul soţ pe gură. Sărutul l-a trezit din perplexitatea în care-l azvârlise nedelicateţea mamei. M-a îmbrăţişat, mi-a întors sărutul şi ne-am aşezat pe pat, eu simţind că ameţesc uşurel, că mă pierd. Ne-am iubit prima oară atunci, şi asta datorită mamei, ca să zic aşa, nu dorinţei mele, făcând încă un pas pe calea pe care o apucasem, tot fără voia mea, în ziua când l-am invitat pe Savel la dans.

După aia însă totul s-a schimbat între noi. Beţia a trecut şi m-am speriat de-a binelea. Nu-l iubeam pe Savel şi nu doream să mă mărit cu el. Cel puţin aşa credeam atunci şi cred şi acum, când vă povestesc vouă, prietenii mei şi primii în faţa cărora îmi deschid inima. Savel a continuat să mă viziteze de trei-patru ori pe zi, ţinându-mă la curent cu preparativele pentru nuntă, iar eu am continuat să nu pot să-i spun punctul meu de vedere. Slăbiciune, ziceţi voi, tâmpenie, nebunie sau ce-o fi. Nu ne-am cunoscut de fapt la nebuni? Atunci de ce să nu mă comport ca ei? Adevărul e că n-am idee de ce se petrece cu mine. Judecând la rece, sunt conştientă că fac o prostie. Dar de câte ori încerc să mă opresc din drum, mă apucă părerea de rău. Prea a fost frumos totul, aşa cum s-a întâmplat între Savel şi mine, ca să-i dau cu piciorul. N-am trăit niciodată clipe mai plăcute. Nu-mi iese din cap invitaţia lui la dans şi mai ales liniştea care-mi umplea sufletul şi corpul pe banca din curtea spitalului. Ne-am certat deseori în timpul acestor din urmă vizite. L-am repezit, a vrut să plece, l-am oprit. Când voia să ne iubim, mă apuca panica. „Te rog, zicea blând, ţinându-mă în braţe, vreau să-ţi văd ochii aceia tulburi, opaci, parcă miopi”. Eu habar n-aveam că fac privirea asta bovină când mă strânge un bărbat în braţe şi mă enervam, respingându-l. Apoi însă îl împăcam, cuprinsă de remuşcări, şi el se lăsa dorlotat ca un copil. Iubirile noastre, iubirea fizică, vreau să spun, sunt din această cauză triste, puţintel disperate, ca şi cum de fiecare dată ar fi pentru ultima oară. Am fost şi la munte, într-o duminică, şi am dormit tot în patul cu pricina. N-am mai stat la baie trei ceasuri şi, când m-a văzut în pat, Savel a râs şi mi-a spus că era dispus să-şi petreacă noaptea citind, ca şi rândul trecut. „Erai speriată rău atunci, nu-i aşa?”, m-a întrebat el. „Erai tu mai speriat decât mine!, i-am replicat zburlindu-mă.” Şi, apucată cum mă ştiţi, i-am mai trântit câteva. Mi-am vărsat oful: „Cum nu te-ai gândit tu la situaţia în care mă aflu? Era normal să vrei să ştii ce vreau şi eu, nu să mă obligi să dorm cu tine în pat, domnule! Numai dacă mă siluiai obţineai ceva de la mine. Ce dacă ieşiseşi de la nebuni? Ce dacă erai debusolat? Credeai că eu sunt scândura de care se agaţă înecatul şi pe care n-o mai lasă pe urmă să-i scape?” Abia mi-au ieşit pe gură aceste vorbe pline de gingăşie, că mi-am dat seama cât de exact şi de tare nimerisem. Savel s-a făcut alb la faţă şi s-a dus să fumeze. Eram prea enervată ca să adorm, dar, când a revenit, m-am prefăcut destul de bine adormită ca să mă lase în pace. Aşa că nici de data asta (şi cred că niciodată de aici încolo, în vecii vecilor), nu ne-am iubit în blestematul ăla de pat ţărănesc cu pilotă. Savel mi-a răspuns la jignire abia după câteva zile, dar fără să mă jignească la rândul lui, vorbind în felul lui onest şi sincer: „Mi-era teamă că te pierd”. Asta mi-a explicat graba cu nunta şi altele. Nebunul m-a intuit: nu vrea să mă răzgândesc, nu vrea să mă piardă.

Dar eu, doamne-dumnezeule, eu ce mă fac? Spune-ţi-mi voi că sunteţi mai cu capul pe umeri decât mine, mai normali… Eu ce mă fac acum? Daţi-mi un sfat. Să-l iau de bărbat, deşi nu-l iubesc, sau să rup totul, cu o săptămână (chiar atât mai am, e trecut de miezul nopţii, şi stau pe capul vostru de la prânz), cu şapte zile înainte de nuntă, distrugându-i lui Savel iluziile, silindu-l să accepte ideea că mă pierde. Ştiţi ce mi-a spus ieri: că n-am dreptul să fac asta. Auziţi, voi, ce-i dă prin cap? N-am dreptul să nu mă mărit cu el. Bravo, domnule, îmi plăcuşi, şi de ce, mă rog, n-am dreptul să? Ştiţi ce mi-a răspuns? Nu ştiţi, de unde să ştiţi, că voi nu sunteţi nebuni ca mine, vouă nu vi se întâmplă chestii d-astea. Mi-a răspuns că e imoral să-l las să se înece pe unul pe care l-am scăpat o dată de la înec. Nu, că are haz! Tot scândurica lui sunt, până la urmă. Am poftă să-l strâng de gât, şantajist ordinar ce e!

Vorba e ce mă fac eu acum că trebuie să mă mărit cu Savel. Întrebarea asta mă înfurie la culme. Şi el, ce se face el fără mine, dacă mă răzgândesc. Uite, asta mă înduioşează la culme. Stau între două întrebări (poftim, fac şi literatură filosofică acum, pe pielea mea) şi în loc să mă decid, vă împui vouă capul cu toate prostiile… Vă las, trebuie să mă duc acasă, Savel şi-o fi închipuind că de data asta chiar m-a pierdut… Vai de sufletul lui! M-am mai liniştit povestindu-vă şi mi-e şi puţin dor de el. Ca să vezi! Mă duc, mă duc, până nu mă apucă iar pandaliile… Unde mi-oi fi pus sacoşa? Ce complicată e viaţa! Daţi-mi un sfat, dacă îmi sunteţi prieteni cu adevărat: ce să mă fac eu cu mine? Că de măritat, gata, mă mărit, nu mai pot da înapoi.

(1987)

[din volumul „Povești pentru oameni mari”, Editura Mașina de scris, 2011]

(text apărut în revista Literatura de azi/14.12.2017)

(sursa foto: mapo.al)