Semnul (II)

Era un băiat din alt sat, mai mare ca mine, licean în clasa a unsprezecea. Ferma ne asigurase transport, o remorcă prăfuită, cu trei bănci. Ne ţineam unii de alţii, să nu cădem. Într-o zi m-a pus să povestesc cum mă lovise căprioara. Am vrut să spun că prima dată crezusem că era un mistreţ, auzisem că puteam să întâlnim mistreţi în lanuri, dar, de emoţie, am zis ,,miştreţ”, mi se întâmplă şi acum să scot perle, şi iată-mă cu o poreclă nouă, ,,miştreaţa”, copiii atât aşteaptă, să te prindă pe picior greşit. Nu am putut să râd când cineva dintr-un colţ al remorcii îmi zisese aşa, râsul lui mi se păruse un sâsâit de şarpe otrăvitor. M-am străduit să nu-l iau în seamă. Eram în picioare, ca o statuie rănită, gata să cadă. Nicu s-a făcut că nu aude nici el, apoi mi-a zis:
– Vrei să fii prietena mea?
– Da, am răspuns eu, şi i-am întins mâna stângă, neînţelegând sensul cuvintelor sale. Ca să bravez, am adăugat:
– Am două verişoare în satul tău.
S-a terminat vacanţa, a venit toamna cu zilele ei scurte şi mohorâte. Pe la sfârşitul toamnei, l-am văzut pe Nicu trecând dinspre pădure cu bicicleta. M-a rugat să vin într-o seară la căminul lor cultural. I-am promis că voi veni, dacă mă lasă mama. I-am zis mamei că vreau să le văd pe verişoarele mele vitrege. În acel sat, vreme de treizeci de ani, trăise bunica Ilinca. Îmi amintesc de dulapul ei de bucătărie, un dulap de lemn nevopsit, căruia timpul îi dăduse o culoare maronie, ca frunza de tutun uscată. Cele două uşi se închideau cu o bucată de lemn, prinsă cu un cui, asemănătoare unei palete. Acolo îşi păstra farfuriile, străchinile şi un borcan plin cu bomboane peste care pusese zahăr tos. De fiecare dată când venea la noi, mergea câţiva kilometri pe jos cu un rucsac având partea de jos rotundă, pe care îl ţinea pe băţul pus pe umăr. Parcă o văd – mărunţică, mergând pe lângă plopii înalţi. Ea nu spunea ,,tatăl tău” atunci când îmi vorbea despre tata, ci ,,tetică-tu”. O întrebam ce fel de jucării avusese tata, când fusese copil. Tata se născuse în 1933. ,,Ce jucării? Juca ţurca şi avea un câine. Mereu îi fura câinele ţurca”. Tata – copil, un copil singur, care rămăsese orfan de tată la numai şapte ani.…
Când am descoperit bomboanele, am luat câteva, dar nu erau la fel ca bomboanele aduse de ea, învelite într-o bucată de ziar, pe care rămâneau uneori fărâme de cuvinte.

          Mama m-a lăsat şi într-o sâmbătă m-am dus.

          Am trecut un sat şi am mai mers doi-trei kilometri pe un drum pietruit. De o parte şi de alta a drumului plin de gropi şi noroaie, câte un şir lung de plopi foşnind. Dincolo de plopi, câmpul pustiu, asuprit de frig.

          Nicu era băiat de cioban şi purta un cojoc Alain Delon. Mirosea a oaie de te trăsnea. Era întuneric şi uliţele aveau tranşee de la tractoare. De câteva ori era să cad. Când ne-am oprit, mi-a zis să mă uit la el, eu îmi ţineam capul în jos, oricum nu îl vedeam în noapte. A vrut să mă pupe, dar mi-a pupat căciula. Mi-a prins cu mâinile bărbia şi m-a ţinut strâns să nu mă mişc. Ăla i-a fost pupatul, că n-am mai stat şi am fugit în noapte de ruşine.

          În anul următor, îl vedeam din când în când de la geamul clasei trecând cu bicicleta. Uneori, ducea câte o fată cu el. Îi priveam lung şi nu simţeam nimic. Le stătea bine în uniforme. Atât.

          O colegă îi scrisese fotbalistului Balint, îl plăcea mult şi într-o zi s-a lăudat în faţa noastră că acesta i-ar fi răspuns, dar n-am putut s-o fac, cu niciun chip, să-mi arate scrisoarea.

          Am corespondat şi eu cu verişoara din Izvoarele a unei colege. Ne scriam ce am mai făcut, cum învăţam, note, gânduri despre  viitor. Mama voia să merg la profesională, ,,să-mi pun geantă pe mână”, am plâns de-am murit, până a zis tata ,,Du-te unde vrei, cine aduce banii în casă? Eu. Eu voi plăti pentru tot ce îţi trebuie. Mie nu mi-a dat nimeni, n-am avut tată…” Pentru vorbele acelea l-am preţuit şi îl voi preţui toată viaţa mea… Bietul tata!

(fragment din ,,O carte pentru primăvara mea”, ed. Eikon, 2017)