Irene 
Andrei e băiețelul năzdrăvan care iubește pisicile și cățeii, păsările și norii.
De dimineață, Andrei a pornit să descopere lumea din jur. Mai întâi a găsit trenulețul preferat cu roți albastre și roșii ce se învârt sub vagoane de lemn. S-a plimbat cu el, ducând locomotiva departe, în sus și în jos, pe covorul auriu cu franjuri pufoși, pe masa lucioasă de lemn, pe canapeaua maro de stofă. Când s-a plictisit, Andrei s-a așezat pe o păturică , în curte, cu fața la soare.
Atunci a văzut norul jucăuș, alb și pufos, ce trecea deasupra, pe cer.
– Hei! Tu, Norule, joacă-te cu mine!
– Am treabă! a răspuns Norul.
– Ce treabă ai? s-a mirat Andrei.
– Merg să văd marea.
– O! Dar vreau și eu să văd marea! a zis Andrei. Vreau să merg cu tine!
– He, he, nu poți să mă prinzi! i-a făcut în ciudă Norul. Sâc! Nu mă prinzi!
– Stai să vezi că te prind! s-a încruntat Andrei.
A pornit voinicește să urmărească Norul. A ieșit din curte și a mers pe strada cu case prietenoase și copaci umbroși. Orașul s-a terminat și a început câmpul cu grâu verde și înalt care foșnește ușor, mângâind pașii lui Andrei.
– Unde te duci, Andrei? a întrebat Câmpul.
– Să prind Norul care vrea să vadă marea! Uite-l deasupra mea, îl vezi?
– Da… îl văd! Frumos gând ai, Andrei, dar să știi că marea e departe. Am să-l rog pe fratele meu Vântul, să te poarte în zbor, spre mare.
– Mulţumesc, Câmpule! a răspuns politicos Andrei.
Hainele i s-au umflat ușor-ușor în bătaia vântului cald și jucăuș care l-a ajutat să plutească repede… tot mai repede… Norul privea de sus și râdea.
– Nu mă prinzi, sâc, nu mă prinzi!
– Stai să vezi, mai așteaptă puțin și am să te prind! a răspuns Andrei.
Vântul l-a purtat în zbor până într-o pădure, unde l-a așezat încet pe cărare.
– Eu până aici pot să merg, a șoptit vântul. Călătorie frumoasă, Andrei!
– Mulţumesc, Vântule!
Andrei s-a uitat în jur și a văzut pădurea plină de flori minunate de toate culorile. Fluturii jucăuși se roteau în aer. Triluri vesele răsunau în aerul calm, atât de multe, părea că după fiecare frunză stătea ascunsă câte o pasăre.
– Hei! Andrei, unde ai plecat? a întrebat Pădurea foșnind din crengi.
– Să prind Norul care vrea să vadă marea!
– Bine te-ai gândit, Andrei, dar drum lung ai până acolo, a spus Pădurea. Am să te ajut! Uite, ți-l dau pe iepurașul meu preferat, Iuțilă, să te ducă spre sora mea, Marea.
Pădurea a chemat iepurașul, care a venit repede, repede, fericit că trebuie să alerge.
– Urcă-te în spinarea mea, Andrei! Ține-te bine! Nu vreau să te pierd, la ce viteză am…
s-a lăudat iepurașul.
Și a pornit în fuga mare pe cărări, printre copaci. Deodată, le-a ieșit în cale un izvor limpede, cu apă numai bună de băut.
– Opreşte, iepurașule Iuțilă! a strigat Andrei. Mi-e sete, vreau să beau apă!
– Hai să ne oprim! Dar… apa… nu o fi prea rece? a spus iepurașul fricos. Eu am grijă de dinții mei, altfel cum să rod morcovii?
– Mie mama îmi dă morcovii prin răzătoare, a zis Andrei râzând.
– Vai, Andrei, acum râzi de mine? Nu e frumos… Mai bine nu mai beau apă! Poftim, nu mai beau! Oricum, pot să alerg până diseară…
– Bea, iepurașule, nu te supăra! Apa e numai bună, l-a împăcat Andrei.
– Bine, bine. Beau… a spus Iuțilă. Acum urcă-te înapoi pe spatele meu, mai ai cale lungă!
Iepurașul a luat-o la fugă, repede, tot mai repede! Au ajuns la marginea pădurii.
– Stop! Eu doar până aici pot să merg, a zis iepurașul. Aș vrea să văd ce este dincolo de pădure, dar mi-e frică, mi-e tare frică… Mă întorc acasă la mămica! Drum bun în continuare, Andrei!
– Mulţumesc, iepurașule Iuțilă!
Andrei a căutat cu privirea pe cer Norul pufos.
– Aha, te-am găsit, hoțomanule! a spus Andrei. Credeai că scapi de mine?
Și a pornit după Nor, apropiindu-se de un râu cu apă limpede, care susura lin la vale.
– Bună, Andrei! l-a salutat Râul. Unde ai plecat?
– Să prind Norul care vrea să vadă marea, a răspuns Andrei. Vin de la sora ta, Câmpia, am trecut și pe la sora ta Pădurea, m-a purtat în zbor fratele tău, Vântul și m-a dus în spate iepurașul cel fricos.
– Bravo, Andrei! Ai făcut drum lung, ești curajos. Uite o bărcuță! Urcă-te în ea și te va duce la sora mea, Marea, a șoptit Râul.
Andrei a găsit barca de lemn trasă la mal. S-a urcat în ea și a început să plutească lin către Mare. Trecea printre nuferi galbeni cu flori mari, iar pe sub bărcuţă înotau prin apa limpede pești argintii care se jucau cu razele luminoase ale soarelui. Și deodată, s-a apropiat de o apă mare, mare, albastră, mirosind a scoici și a sare. Valuri cu gulere spumoase se apropiau jucăușe de țărmul presărat cu pescăruși.
– Ce… frumoasă… e Marea! s-a mirat Andrei.
Norul plutea lin, jos, foarte jos… aproape lipit de luciul apei. Marea, ca o oglindă uriașă, reflecta Norul, iar Norul se unea cu Marea, de parcă erau totuna. Nu vedeai unde începe unul și unde se termină celălalt. Andrei a coborât din barcă și s-a culcat pe nisipul cald, înconjurat de scoici. Stătea cu ochii închiși, sub uriașul cer albastru. Valurile îi mângâiau picioarele. Și atunci, Norului i s-a făcut deodată somn și s-a lăsat purtat de valurile line ale mării, legănat înainte și înapoi, până la Andrei.
Cu fiecare respirație a copilului, Norul a venit mai aproape… și tot mai aproape… apoi l-a îmbrăţişat pe Andrei ca o păturică pufoasă și l-a dus într-o clipă acasă. Când a deschis ochii, Andrei s-a văzut în patul lui cald și a adormit imediat, zâmbind, cu gândul la Norul drag și la minunata Mare albastră.
Somn ușor, Andrei!
